* Aşa cum ne spun legendele, dacii au avut în Ceahlău un munte sacru, şi deşi se spune că aici ar fi fost sălaşul zeului-om Zalmoxis, n-au fugit de el, ci aici şi-au aflat altare pentru rugă şi ofrande şi adăpost în fața primejdiilor. Muntele Sacru păgîn a devenit un munte Sfînt al creştinismului răsăritean şi pe urmele asceților daci au urcat sihaştri creştin-ortodocşi. Schiturile regiunii au început să fie căutate de pelerini, iar marile mănăstiri şi-au întins pînă aici hotarele moşiilor.
* Din cele mai îndepărtate timpuri, în jurul muntelui Ceahlău au existat numeroase schituri, peşteri cu pustnici, lăcaşuri de rugăciune şi trăire spirituală.
* Schituri pentru călugărițe: Casiana Ceahlău (sec. XVIII – XIX), Răpciuni Ceahlău ( sec. XVIII), Sofia Ceahlău, acestea fiind dispărute în zilele noastre.
* Schituri pentru călugări: Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril Răpciuni (fondat înainte de 1750), Gura Bicazului (acum dispărut), Sfînta Treime în Poienile de sub Ceahlău (fondat de Ieremia Movilă în 1559, dispărut).
* Schitul CEREBUC
– Hram: Sfîntul Proroc Ilie.
Schitul Cerebuc aparține de Mănăstirea Muntele Ceahlău. Schitul Cerebuc a fost înființat pe locul unei mai vechi sihăstrii. Aşezămîntul cuprinde o biserică de lemn şi cîteva chilii.
– Istorie
Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1700. A existat pînă aproape de secolul al XX-lea. Începuturile sale sînt învăluite în legendă. Să menționăm totuşi un document din anul 1611, din care aflăm că biserica schitului Cerebuc a fost construită de mitropolitul Gheorghe Movilă, într-o poiană de sub Ceahlău, proprietatea Mănăstirii Bisericani.
* Mănăstirea Muntele Ceahlău
Hram: Schimbarea la Față, Ștefan cel Mare şi Sfînt
Biserica este ridicată pe platoul Muntelui Ceahlău, fiind înconjurată de stînci. Materialele necesare construcției au fost aduse cu elicopterul. Biserica a fost sfințită în 1993. S-au construit de asemenea o casă parohială, chilii şi un paraclis de iarnă, cu hramul Naşterea Maicii Domnului.
* Mănăstirea Durău
Hram: Buna Vestire
De o deosebită valoare istorică este mănăstirea Durău care datează de la începutul secolului al XVII, cînd era un schit de maici. Mai tîrziu, au venit în locul lor călugări de la schitul Hangu, iar un pomelnic din 1822 menționează că Durăul se afla sub ascultarea “mănăstirii cea de piatra din vale”. Actuala biserică s-a zidit între anii 1830-1835. Pictura din interior executată de Nicolae Tonitza între anii 1935 -1937, îi conferă o deosebită valoare artistică şi turistică.
* Hramul Muntelui Ceahlău
Nu cunoaştem în spațiile româneşti un alt munte care să aibă un anume hram al său, întocmai tuturor sfintelor lăcaşuri – Schimbarea la Față. Acest fapt nu este de loc întîmplător, dacă ținem cont de continuitatea vieții spirituale în zona Ceahlău. Astfel:
– Sacerdoții geto-daci
Panteonul sacru al geto-dacilor se afla sub privegherea unui singur mare sacerdot ajutat de alți inițiați. Susțineau deprinderea eticii odată cu propovăduirea nemuririi sufletului – concepte introduse de Zalmoxis, mare preot, rege şi zeu.
– Dacii-vegetarieni
Din spusele lui Strabon, rezultă că acei ktistai-abioi eliminaseră între ei proprietatea privată a bunurilor de consum, că introduseseră comunitarismul averilor, că prin traiul auster arătau un total dispreț bogăției, că erau vegetarieni – ceea ce într-o țară îmbelşugată în cărnuri de tot soiul avea semnificația nu doar a unor interdicții ritualice, ci şi a unui mod de viață foarte elevat al populației – cel mai înalt de pe planetă în acea perioadă. Îi preocupa dreptatea socială.
* „Pentru a-L putea iubi, manifesta complet pe Mîntuitorul Iisus Hristos, orice om trebuie să renunțe la practicare viciilor, la consumul de orice fel de cărnuri, să nu mai accepte iubirea vicioşilor şi a decăzuților spiritual”. Pentru că Mîntuitorul Iisus Hristos a spus „… să vă iubiți între voi precum V-am iubit Eu”. „Nu a spus să acceptăm iubirea vicioşilor, a decăzuților spiritual.”
* „Pentru a ne vindeca trupul trebuie să ne vindecăm mai întîi sufletul”
Platon (în Carmide) ne transmite învățătura zamolxiană: înainte de a vindeca rănile şi bolile ar trebui tămăduit sufletul – sub cele două aspecte ale sale: de sistem nervos care controlează funcțiile organismului, dar şi sub acea formă a credinței în Cel Unic, care mîntuie şi tămăduieşte.
– Legile Belagine
Iordanes în Istoriile sale (avînd nr. 69-71): „El (Zalmoxe) i-a învățat etica, dezvățîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiințele fizicii,făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii. Transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines. I-a învățat logica făcîndu-i superiori celorlalte popoare în privința minții”.
* Ritul urcării pe munte
În legătura cu urcarea pe munte ca trăsătura unică, străveche în Carpați, se impune să subliniem semnificația acestei activități spirituale. Urcarea la cer nu înseamnă numai o anumită atitudine față de cer, ci un anumit mod de a cugeta ascensiunea în raport cu existența cerului ca ideal de afirmare a libertății spirituale. Cerul îmbie pe om la autodepăşire, la escaladarea condiției terestre.
Ritul urcării pe munte este un obicei ce avea loc în ajunul zilei de Probejenia – Schimbarea la Față (6 august).
(foto 3) Urcarea pe Muntele Ceahlău: în dimineața ajunului sărbătorii, pe munte se urcau patru buciumaşi cu buciume de alun. Pînă după amiaza ei strîngeau vreascuri de jnepeni şi brad şi întocmeau patru ruguri mari în cele patru puncte cardinale ale muntelui. La începutul asfințitului, pentru a anunța urcarea pe munte, buciumaşii aprindeau simultan rugurile şi începeau să buciume îndelung. Aceasta era chemarea adresata pelerinilor care începuseră să urce muntele în convoaie domoale, din cele patru puncte cardinale.
Convoaiele erau conduse de bătrîni. Bărbații şi tinerii purtau desagii cu vînaturi, femeile duceau pe cap, merindele, iar copiii țineau în mîini vase de lut cu apă.
* Nu se vorbea
Ei nu vorbeau căci ritualul le impunea acest lucru, trebuiau să ajungă în vîrful muntelui înainte de miezul nopții. Odată ce ajungeau în vîrf ei se strîngeau în jurul focurilor şi începeau să mănînce şi să petreacă.
* Salutul Soarelui
Cum răsărea soarele se sculau în picioare, cu fața spre răsărit şi mulțumeau Celui Unic, Cerului că li s-a dat prilejul să mai urce încă un an pe munte şi să trăiască clipe fericite de înălțare sufletească. După un răstimp de contemplare se aşezau la masa continuînd petrecerea din ajun. Rămîneau pe munte pînă după masa de prînz, apoi coborau pentru a ajunge în sat înainte de apusul soarelui. Se spunea că apusul soarelui trebuia să-i prindă pe oameni la casele lor ca sa le meargă bine tot anul.
Aceasta urcare colectivă pe munte a fost asimilată de biserica creştină în sărbătorirea zilei Schimbării la Față.
* Nedeia de pe Ceahlău are cea mai apropiată semnificație față de definițiile date de către puținii cercetători ai protoistoriei: Nicolae Densuşianu, Romulus Vulcănescu şi Victor Kernbach: “Nedeile erau adunări rituale ale unor grupuri de ciobani (dar nu numai) care urcau, într-o anumită zi, pe un plai de munte, spre a schimba informații şi sfaturi şi a serba solemn, împreună, un eveniment din calendarul naturii…”, Mircea Vulcănescu mai adaugînd şi că nedeile ar simboliza “Urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul şi oficierea de rugăciuni”.
* Tradiția actuală, anterior consemnată fie şi subiectiv după ieromonahul Ioanichie Bălan, ne arată întocmai că monahii de pe Ceahlău oficiau împreună, o singură dată pe an, marea slujbă a aghiazmei, ea dovedindu-se ca un suport spiritual al nedeii. În plus, tot spiritual vorbind, fixarea sărbătorii muntelui pe 6 august, de Schimbarea la Față, avea la rîndu-i o semnificație profund duhovnicească, de o sorginte isihastă – anume, chiar de “Schimbare la Față” a călugărilor şi călugărițelor, ca o trimitere la Îndumnezeirea lor întru despătimire şi apropiere față de Cel de Sus.
* Legenda Dochiei.
Dochia ar fi fost o frumoasă fiică a regelui Decebal. Acesta din urmă fiind înfrînt, după o îndîrjită rezistență, de armatele împăratului Traian, a poruncit fiicei sale să-şi schimbe hainele în veşminte de ciobăniță şi să fugă spre soare-răsare. Ajunsă la poalele Ceahlăului, a început să urce munții, fugărită fiind de ostaşii lui Traian, care prinseseră de veste. Simțind că urmăritorii sai sînt gata s-o prindă, neavînd scăpare, s-a rugat de zei s-o prefacă într-o stîncă, decît să ajungă sclavă. Zeii i-au ascultat ruga şi astfel a apărut Stînca Dochia.
* Tradiții strămoşeşti
Bătrînii din satele Ceahlăului spun că fetele trebuie să țină sărbătoarea Dochiei ca să nu aibă soacre rele şi cicălitoare. Femeile sărbătoreau ziua Dochiei prin muncă multă căci Dochia fusese foarte harnică. Altele nu munceau de frică să nu vină furtuni peste an, ci doar torceau, căci şi Dochia a tors atunci cînd a urcat pe munte.
* Legenda Panaghiei.
Cîndva, Panaghia a fost o fată frumoasă, căreia ursitoarele i-au dăruit ochi negri ca întunericul nopților fără lună, priviri luminoase ca focul luceferilor, obraji fragezi şi albi precum crinii şi rumeni ca trandafirii, păr negru ca umbra, iar de la zei partea cea mai bună din inima şi sufletul lor.
Pentru a fi ferită de privirile muritorilor, au dus-o pe culmile Ceahlăului, dar aici a văzut-o Soarele şi s-a îndrăgostit de ea. Dar Soarele tot privind-o s-a oprit din drumul său, ziua s-a mărit şi, la plîngerea nopții, a fost pedepsit să nu mai răsară decît învăluit de nori. Nemaivăzîndu-l pe Soare, Panaghia a plîns îndelung pînă cînd de durere, s-a prefăcut în stîncă.
* Balada Miorița şi muntele Ceahlău
Balada Miorița a fost culeasă de Vasile Alecsandri din gura unui baci Udrea de la o stînă de pe muntele Ceahlău, aceasta fiind prezentă în peste 1.000 de variante nedescifrate încă istoric.