Rătăciți în tradiție: Ce caldă e zăpada lor...

Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine, spunea marele român Ion Rațiu pe 17 mai 1990, înainte de Duminica Orbului, în cadrul istoricei dezbateri televizate cu Ion Iliescu și Radu Câmpeanu. I-a spus chintesență a democrației. Așa înțelegea și trăia Rațiu soarta de om al societății. Peste ani, tot mai mulți aveau să admită că sincerul și autenticul țărănist rămîne cel mai bun președinte pe care nu l-am avut.

Din zona gîndirii liberale sănătoase, profunde, ne-a rămas una dintre cele mai sensibile provocări morale moderne. Este moral să afirmi cu voce tare ceea ce ești, este moral sa fii consecvent în afirmarea crezului propriu, este moral să gîndești pe termen lung, este moral să-ți afirmi propria ta identitate. Este moral să ai curajul să spui că ești altfel decît alții, chiar dacă acești alții sînt deocamdată mai mulți, susținea regretatul lider PNL Horia Rusu. Rămîne președintele pentru care merita să redefinim sacrificiul spre a ne salva onoarea.

După cele auzite și văzute în ultimele zile de-o țară întreagă, ne-am lămurit – tragic și defintiv – cu locul românului în România: omul nu mai este în centrul societății. Politicienii sau, mă rog, autointitulații politicieni conducători au preluat stăpînirea absolută a adevărului și desăvîrșesc opera de a decide asupra vieților și destinelor noastre cu un cinism (se putea altfel?) desăvîrșit. În zorii naivei noastre democrații, certificate cu mare vărsare de sînge, erai cît de cît ascultat înainte de a ți se respinge punctul de vedere, indiferent de manieră, măcar pentru a nu face notă discordantă cu ambițiile euro-atlantice. De-acuma-i gata, s-a vărsat de tot! Discursul președintelui de luni, la ceremonia cu jurămîntul de credință față de țară al Sulfinei Barbu, marchează substituirea defintivă a țării cu un Băsescu, un guvern, un partid și disciplina de partid. Năduful președintelui, cînd vorbea despre cît de costisitor a ajuns poporul român, degaja o ură organică. Disprețul era cunoscut, dar ura vine a securiza dănțuirea și bunăstarea lui, a acoliților peste un popor muribund, un popor care degeaba reclamă demnitate și identitate. Educația și sănătatea au fost lichidate. Dreptul la muncă și viață după muncă, la fel. Dreptul românului la viață activă decentă e descurajat sistemic și sistematic în favoarea măririi și prosperității fără limite a conducătorilor. Nu în piscine, drumuri și săli de sport stă ființa lor, ci în neființa noastră. Albă ca Zăpada, o poveste a purității transformată în justificare și atracție politică, definește perfect orizontul de așteptare imediată, de acțiune și pradă al stăpînilor. Albul e negru, recele e cald, întunericul e luminos.

(Viorel COSMA)