Taina cioburilor sau cum se reface istoria bucată cu bucată
Mulți au trecut praguri de muzee la viața lor și au privit, curioși sau doar constatatori, exponatele. Puțini sînt însă cei care și-au pus întrebări despre cum a ajuns piesa să fie expusă publicului. De cele mai multe ori, vizitatorul află povestea vieții obiectului pînă la momentul descoperirii sau redescoperirii lui. Prea puțin se vorbește despre viața lui din momentul descoperirii pînă la prezentare în vitrină. Prea puțin se vorbește despre cei care se străduiesc să readucă la viață istorii demult apuse și îngropate în straturi de pămînt. Ei sînt restauratorii. Sînt cei care pun cap la cap praf, lut, cioburi, bucăți ale unui puzzle de multe ori neînsoțit de planșa demonstrativă. Creează. Recreează. Adună, la masa lor de lucru, trecutul, prezentul și viitorul, pentru a le putea eticheta și expune pe socluri. Mircea Răzvan Ciacâru este unul din ei.
* Frînturi de altar, frînturi de istorie
Una dintre lucrările mari, adevărată provocare prin dificultatea extremă pe care a presupus-o restaurarea, este un obiect de cult Cucuteni. Cînd și-a asumat sarcina, Mircea Ceacâru avea doar vreo cincisprezece bucățele de lut desenat. A intrat în laborator și s-a pus pe treabă.
„Există, în branșa noastră și cîteva reguli de bază. Una dintre ele spune că, dacă nu se găsește cel puțin o treime din întregul obiectului, nu se poate face o restaurare științifică. Ei bine, cincisprezece fragmente dintr-un obiect mare, cîte aveam eu, nu spun foarte mult. Obiectul fusese descoperit în zona noastră, este din cultura Cucuteni și reprezintă un altar în care probabil se oficiau niște ritualuri”.
De la ce s-a pornit? „Cînd a fost descoperit, era compus din puține fragmente. Ulterior, s-au mai descoperit cîteva, dar nu suficient de multe. Privindu-le, pentru un restaurator există cîteva indicii foarte importante. M-a ajutat și faptul că aveam elemente din toate cele trei zone ale obiectului – gură, mijloc și bază. Astfel, am avut posibilitatea să-mi imaginez cum ar fi arătat acest obiect, să găsesc întregul. De mare folos în munca mea (care a durat vreo șase luni) au fost cunoștințele pe care le aveam de la desen. Astfel că am creionat două variante ale artefactului. În final am ales una dintre ele și, după consultările cu alți colegi de aici, am începutul lucrul efectiv”.
Simplu? Complicat? „Cu siguranță nu a fost o muncă ușoară. Forma paralelipipedică mi-a pus destule probleme. În plus, pereții sînt ușor curbați, iar îmbinarea dintre elementele autentice pe care le aveam nu se face chiar ușor. Ca să mă descurc singur, a trebuit să inovez. Există obiecte unicat, așa cum există și obiecte de serie. De serie mică. Mai văzusem cîteva astfel de altare, de alte dimensiuni și forme, și am știut cum trebuie să lucrez”.
În acest caz, restaurarea a fost un succes personal, în mai bine de treizeci de ani de activitate. Povestea se susține acum și prin imaginea altarului casnic, expus azi la loc de cinste într-una din sălile Muzeului de Istorie din Piatra.
* Cucuteni și numărul de aur
„Poate ați auzit de numărul de aur, sau de dreptunghiul de aur. Este vorba, pe scurt, de raportul ideal dintre două dimensiuni. Astfel, încă de pe vremea lui Pitagora, s-a stabilit că există un raport ideal între laturile unui dreptunghi. În expozițiile de pictură, tablourile care au formă dreptunghiulară păstrează un anumit raport între laturi. Chiar lumea în care trăim este construită așa, printr-o proporție ideală. Muzica de calitate, poezia, se încadrează într-o anumită ritmicitate care face parte din categoria numărului de aur. Mă refer la calitate. Și obiectul artistic în sine, un artefact, este astfel gîndit. Ei, eu am descoperit că obiectele de Cucuteni, cele pictate se încadrează în acest dreptunghi de aur. Plecînd de aici, am ajuns la concluzia că un obiect poate fi restaurat și fără a avea acea treime obligatorie a fragmentelor. Bineînțeles, avînd în minte dimensiunea reală a obiectului. A fost o mică descoperire personală care s-a dovedit utilă. Practic, am plecat în munca mea în sens invers, de la coadă la cap. Am reușit astfel să restaurez cîteva obiecte de un anumit tip, vase binoclu, numite așa pentru că se aseamănă cu aceste obiecte”.
Inovația, pe lîngă faptul că i-a ușurat munca, s-a dovedit în timp și un mod de verificare a muncii depuse, a corectitudinii și autenticității. Săpăturile ulterioare au scos la iveală alte artefacte de acest tip care aveau forma și dimensiunile celor imaginate, gîndite și lucrate de restaurator.
* Restaurare, re-restaurare
Munca pe obiect este doar o parte a complicatului proces pe care îl presupune restaurarea. Mircea Ceacâru povestește că trebuie să-și noteze fiecare operație, face fotografii ale obiectul în curs de restaurare în toate etapele, întocmește un document complex despre toată operațiunea.
De regulă, un obiect se restaurează pentru un număr de ani. Restaurarea nu este definitivă. Materialele folosite trebuie să fie reversibile, ceea ce nu le dă o viață lungă. „Dacă munca restauratorului este de calitate, durata de viață a obiectelor restaurate ajunge la cincisprezece ani. Apoi, ele sînt re-restaurate. Avem exemple de astfel de obiecte, atît în muzeu, cît și în depozit. Ele trebuie revizuite permanent, fiindcă au o calitate excepțională din punct de vedere istoric. Unele sînt unice în lume. Pleacă la multe expoziții prin lume, iar la transport, oricîte măsuri s-ar lua (și se iau, altfel firma de asigurări n-ar permite transportul), ele suferă tensiuni. La întoarcerea obiectului în muzeu, trebuie controlat de către restaurator. La fel, atunci cînd noi primi în expoziție obiecte care nu sînt ale noastre, ne uităm la ele, le studiem, iar în cazul în care s-a întîmplat ceva cu ele, intervenim, le facem fișe unde notăm tot ceea ce constatăm, pentru ca la întoarcerea în muzeul mamă, cei de acolo să știe tot ceea ce s-a întîmplat cu obiectele. Aceste fișe se predau și viitorilor specialiști în restaurare, pentru ca aceștia să știe ce operații s-au realizat, cu ce materiale s-a lucrat. Fiecare exponat are un curriculum vitae, o istorie. De exemplu, acum, la ultimele săpături, arheologul îmi aduce fragmentele găsite, discutăm împreună, îmi comunică ce fel de obiect este, la ce folosește. Discuțiile, colaborările între arheolog și restaurator sînt obligatorii, sînt firești. Numai așa se poate reconstitui un obiect și i se poate (re)da viață”.
* Portret de restaurator
Pe lîngă calm, răbdare, meticulozitate și o anumită disciplină, este bine ca un specialist în restaurare să aibă și pregătire în domeniul artistic, fapt care îl ajută la întregirea unui obiect. Un om care are o astfel de pregătire, indiferent că este sculptură, pictură sau grafică, vede altfel obiectul. Simte volumul, intuiește și gîndește culoarea. „Dar fără pasiunea depusă în această muncă, obiectul rezultat nu are viață. Munca în restaurare dă viață. Altfel am fi simpli manufacturieri, care facem obiecte identice. În munca mea, chiar dacă aparent unele obiecte seamănă cu altele, nu sînt identice. Asupra fiecăruia intervin în alt fel și le confer personalitate. De aici se observă și pasiunea cu care lucrează un restaurator”.
Iar asta nu-i lipsește lui Mircea Ceacâru. Școlit în Timișoara, a tînjit mereu spre o carieră în restaurare. A intrat în universul muzeelor în 1981. „La momentul venirii mele aici am găsit o atmosferă extraordinară. Dar și un mare specialist în restaurare, lucru care mi-a ușurat trecerea de la catedră spre noua muncă. Am dat de Aurel Buzilă care, în anii ’80, era printre primii șase restauratori ai țării. Nu erau mulți, fiindcă nu era o școală propriu zisă de restauratori în România. Practic ei, specialiștii de atunci, au pus bazele unui studiu temeinic în această direcție. Restauratorii se formau la masa de lucru, ajutați de cei cu experiență. Învățau din puținul material care exista, fiindcă intrau în țară foarte puține reviste de specialitate.
Cînd a ajuns la Complexul Muzeal Neamț, Mircea Ceacâru avea deja o idee asupra ce însemna instituția și munca. „Cînd ești angajat într-un muzeu te interesezi de profilul său. Acesta fiind de arheologie și de istorie, am citit, căutînd să aflu despre ce este vorba, am stat de vorbă cu cei care lucrau aici, cu arheologi, cu restauratori. Am avut marele noroc să-l găsesc la începutul carierei de restaurator pe Aurel Buzilă. Mi-am făcut pregătirea de bază aici, la Piatra Neamț. Apoi am făcut un stagiu la București, după care am făcut practică la Muzeul Național, pe metale și pe ceramică. După ce mi-am dat atestatul de restaurator, lucrarea mi-a circulat în lumea restrînsă a Centrului de perfecționare ca model de cum se duce la bun sfîrșit o lucrare de restaurare. Asta arată, zic eu, că muzeul din Piatra a avut, are și cred că va avea în continuare un personal foarte bine pregătit în acest domeniu. Faptul că lucrăm pe cultura Cucuteni este un mare avantaj. Sigur, mai există muzee din țară cu astfel de exponate, dar, vorbind strict de restauratori, la Piatra Neamț este nucleul cel mai important din România. În plus, am simțit că materialul de lucru de aici îmi oferă posibilitatea să cresc și să ajung la valoarea unui profesionist precum Aurel Buzilă. Nu știu dacă s-a întîmplat așa, cert este că, acum, aproape de pensionare, las în urma mea cîteva lucrări grele, importante din expoziția de bază a Muzeului. Prin mînă mi-au trecut, din 1984 și pînă astăzi, cîteva sute de obiecte”.
(Valentin ANDREI)
