Mihai Niculiță - un poet al armoniilor elegiace

După volumele anterioare (Fereastra zidită – 2009 și Cerul fluid – 2010), Mihai Niculiță, fostul nostru elev de la Liceul “Mihail Sadoveanu” din Borca, astăzi, un reputat inginer-constructor și doctor în restaurări de monumente istorice și de artă, a publicat, recent, la Editura “Crigarux” din Piatra-Neamț, un al treilea volum de poezie, intitulat, deloc întâmplător, Pomul din curte.

Această carte urmează, în liniile sale esențiale, direcțiile tematice și de stil prefigurate în cele dinainte, toate vădind efortul de definire a unei sensibilități artistice mereu treze, mereu vii, mereu în alertă, fiind fixate sentimente de o prospețime delicată, imagini și nostalgii ivite dintr-un cuget mâhnit, dar lucid, neîncetat fremătător, nedumerit, interogativ și reflexiv.

Situație mai rară, liricii sale îi lipsește ambiguitatea, tonul poetului fiind franc, fiindcă poezia este înțeleasă și de el, asemenea lui Mario Varga Llosa, peruanul laureat al Premiului Nobel, în 2010, ca “un mare refugiu împotriva nefericirii”, ca o manifestare eliberatoare și ca singura armă de luptă la îndemână contra prejudecăților, exceselor malefice și mizeriilor existenței.

Nici în poemele acestui volum nu se poate face dihotomie între viața autorului și creația sa artistică. Nobila patimă a scrisului, magia cuvântului, îl smulg pe Mihai Niculiță – ca o justificare și ca o răscumpărare – din adevărurile întregi (netrunchiate, neciuntite) și dureroase ale cotidianului inferior, buimac, fără orizont. Explicabil, din acest punct de vedere, este și mottoul ciclului din volum intitulat Iubiri imaginare:”Fulgii care cad în palmele-ntinse,/ Sunt stele ce au ars demult pe cer/ Și-acum sunt toate mici și stinse,/ Lăsând în sufletele noastre ger.” (Stele stinse) sau “~nsingurat și trist se roagă fiul,/ Să nu-l cuprindă-n lume urâtul și pustiul.” (Rugăciune), sau “Rătăcit sunt, Doamne,și te strig,/ Dar între noi e zid de întuneric și de frig.”(Psalm II)

Textele sale poetice sunt ale unui bărbat, om al cetății și creator matur, în căutare de răspunsuri la atâtea întrebări generate de starea de nefericire: “De ce mă blestemi?/ Nu mi-e de-ajuns/ Că binele mereu de mine s-a ascuns?” (Să ne întoarcem)

Ar dori poetul să se întoarcă oricând, “din loc depărtat și străin”, în lumea copilăriei și adolescenței, în satul, cândva, toposul-balsam al sufletului său obosit, la “pomul din curtea părăginită și pustie”, singurul rămas viu în “Satul pe care-l iubesc… ”

Este la îndemâna cititorului să observe, așadar, că nu puține dintre poeziile sale iau forma litaniei, a rugăciunii izbăvitoare, a spovedaniei, între poemele de rezistență ale volumului numărându-se și: Despărțirea la catedrală, Iarna timpurie, Doar în gând, Ușă cu cheia pierdută, Bunica Saveta, Marie, Marie…, Plecat la coasă, Doină sau Ora de iarnă.

Este limpede că năzuința, spontană sau premeditată, a poetului este de a exprima în cuvinte și imagini deloc încifrate, agere și convingătoare, o sensibilitate receptivă, cu deosebire, la nedreptate, ticăloșie și zbuciumul vieții, lăsând impresia unui romantic și a unui neomodernist, în al cărui scris își fac loc reflecția, îngândurarea, tristețea.

Lectura volumelor de poezii ale lui Mihai Niculiță îi evocă cititorului din mine un episod dintr-un roman interbelic al lui Anton Holban, în care protagonista spunea că “oamenii au chip frumos sau urât numai când oglindesc mistere venite din afund. Numai cei care au suferit sunt frumoși.”

Omul și poetul Mihai Niculiță vor fi fost și vor mai fi nedreptățiți, umiliți, întristați, resemnați sau luptători, încă, dar vor rămâne frumoși prin scris. Acesta îl purifică, îl înalță și îl înnobilează pe poet, pentru că și el simte poezia ca “strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.”

Gheorghe Țigău