Idolatria în cultură, ca oricare alt fel de idolatrie, nu face bine nimănui, dar Eminescu nu va înceta să fascineze. Viața i-a fost “ciudată și inexplicabilă” – după cum însuși “poetul nepereche” notează într-unul din manuscrisele sale, dar el este întâiul dintre noi, românii, care a vorbit cu Dumnezeu românește, fiind ascultat și înțeles de către Cel-de-Sus, opera lui reprezentând “actul de identitate națională a neamului nostru”.
Apariția lui Mihai Eminescu în literatura română și în publicistica noastră a împărțit, brusc, cultura națională în două perioade: cea de până la Eminescu și cea de după Eminescu.
Departe de a fi “expirat”, de a fi așezat “în dulapul cu haine vechi al literaturii române”, cum neinsipirat și pernicios s-a exprimat un nefericit intelectual al zilelor noastre, Eminescu rămâne de-a pururi un om, un cetățean și un creator de o misterioasă și uriașă înzestrare intelectuală, de care vom avea nevoie fără încetare, idee asupra căreia trebuie să medităm profund și neîntârziat.
Omul Eminescu a fost “bun, blând, iubitor, mai des mâhnit, mai rar expansiv, melancolic și pasionat, în căutare de veselie moderată”, dar urând din convingere, asemenea lui Socrate ori Seneca, minciuna și poleiala lumii, laudele și onorurile, nici chiar cele regale ori cele venite de la puținii prieteni pe care îi avea, în judecata și sinceritatea cărora credea, nicicum de la multitudinea creatorilor contemporani fără talent.
În sfera socială cele câteva funcții publice vremelnice pe care le-a avut (bibliotecar, profesor suplinitor și revizor școlar), destul de prost plătite, n-au însemnat aproape nimic pentru existența sa materială, sărăcia marelui poet nefiind o legendă, ci o realitate nefericită, care îl va fi afectat foarte mult. De altfel, era convins că “nu există alt izvor de bogăție decât munca (fie actuală, fie capitalizată) sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă și fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce ei au, a pierdut cineva.”
Dacă omul și cetățeanul nu s-au bucurat de bunurile și orgoliile lumești, “poetul național” rămâne genial. Rareori s-a întâmplat ca într-un cap precum acel al lui Eminescu să fie cuprinsă atâta putere de gândire și de creație, vocația sa de “homo universalis” fiind asemănătoare, poate, aceleia a lui Leonardo da Vinci. Această dimensiune i-a fost intuită cu îndreptățire de contemporani și de urmași de anvergură europeană, precum Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, George Călinescu, Tudor Vianu sau Eugen Simion.
“Creator al limbajului poetic românesc”, fiind foarte român, Eminescu este universal, marile sale poeme (Memento Mori, Luceafărul, Gemenii, Strigoii, Rugăciunea unui dac, Odă – în metru antic) așezându-l etern alături de Homer, Shakespeare, Dante, Hugo sau Goethe.
Eminescu reprezintă un model cultural și unul moral, ambele desăvârșite, prin spiritul enciclopedic, memopria prodigioasă, universul de cunoaștere de proporții, rara capacitate de a cuprinde esențialul, pasiunea cu care s-a adâncit în atâtea științe ori în cercetarea istoriei naționale, a folclorului, a întregii existențe a neamului său.
“Expresie totală a sufletului românesc”, Eminescu n-a urmărit atât originalul, cât originarul, proiectând o patrie spirituală mitică, situată într-o altă ordine de lucruri decât aceea contemporană lui, “în care proroci mincinoși promit doar domnia virtuții, în care o seamă de judecători și administratori ai României sunt tovarăși de câștig cu bandiții de codru.”
Eminescu nu trebuie să fie adorat, discutat, disputat, defăimat, recitit, reinterpretat. Ne-ar fi cu mult mai folositor dacă va fi citit de fiecare, în singurătate, cu înfiorare adevărată, dacă va fi studiat cum se cuvine în școli și în universități, dacă adevăratul și incomparabilul Eminescu va fi cunoscut și înțeles, chiar dacă năzuința sa a fost ca viața și creația lui să rămână o taină pentru posteritate.
“Cel mai frumos și cel mai bătut de nenoroc dintre românii geniali”, pământean și geniu, om și luceafăr, Eminescu este actual și etern, dimpreună cu Dimitrie Cantemir, Hasdeu, Pârvan, Iorga, Călinescu, Ionesco, Enescu, Brâncuși ori Eliade, scoțându-ne din mediocritate și dându-ne șansa veșniciei.
Deloc întâmplător, Tudor Arghezi l-a numit “sfântul preacurat al ghiersului românesc”, îndemnându-ne: “Pășiți încet, cu grijă, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei;/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ {-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr. ”
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
Foto : Elisabeta Canură, Eminescu (tapiserie)
