Pe Ceahlău au urcat multe personalităţi de-a lungul timpului, poate cea mai importantă fiind Dimitrie Cantemir, care a scris cu frumoase cuvinte despre acest munte mitologic al românilor. Se consideră că a urcat pe munte în 1700 cu tânăra sa soţie, în perioada când nu era domnitor. Lui i se datorează legendele vechi ale Dochiei. Poate şi Vasile Lupu să fi urcat pe munte întovărăşit de mitropolitul Varlaam pe la 1641-1642. Ştim însă despre un domnitor care, cu siguranţă, a urcat pe munte – Mihail Sturdza.
Dimitrie Cantemir
Marele cărturar umanist Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei (1710-1711), în lucrarea sa “Descriptio Moldaviae” face referiri la zonele montane ale ţării sale şi bineînţeles şi la Ceahlău, din cele văzute de el, dar, care, după unele opinii, pot fi doar din cele auzite de la alţii. El este primul care îl localizează pe o hartă, cea dintâi a Moldovei. El scria despre Ceahlău astfel: “Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul şi Pelias. Este aşezat în părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului şi mijlocul este acoperit de zăpezi veşnice; pe vârful lui nu se găseşte nici un pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede ce se năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte”.
Într-adevăr, este cel mai înalt munte al Moldovei, dar situat la 40 de kilometri de izvoarele Tazlăului şi zăpezile de pe munte nu sunt veşnice. În ciuda unor inexactităţi, menţiunile lui Cantemir se constituie într-o primă caracterizare a Muntelui Ceahlău. El afirmă rolul muntelui de “far călăuzitor”, fapt menţionat de urmaşii eruditului domnitor, călători străini sau locuitori ai Moldovei. Cărturarul moldovean mai scria: “Înălţimea cea mai mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când pe timp senin, la asfiinţitul soarelui el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la 60 de ceasuri depărtare”. Dimitrie Cantemir ar fi fost în călătorie de-a lungul Moldovei înainte de 1700, cu doamna Casandra Cantacuzino şi se poate să fi ajuns şi la poale de Ceahlău. Dumitru Almaş crede că ar fi fost la o vânătoare. Se spune că domnitorul ar fi fost şi la Borca, să bea borcut şi să facă băi, şi Borca e la nici 40 de kilometri de Ceahlău.
Mihail Sturdza
Wilhelm von Kotzebue, un apropiat al ţinutului Neamţului (s-a căsătorit cu Aspasia Cantacuzino, fiica boierului Cantacuzino, cu moşii la Hangu şi Bălţăteşti), scria despre călătoria sa din anul 1840 de la Borca la Hangu şi apoi Piatra Neamţ, şi că, urcând Ceahlăul, pe vârful Toaca a văzut o piatră „care prin scrisul ei vesteşte urmaşilor că prea înălţatul nostru domn s-a suit pe această înălţime la 1835, împreună cu alte persoane din suita sa”. Este vorba despre domnitorul Mihail Sturdza. Sunt puţine referirile la această vizită în ţinutul Neamţului şi amintim pe Gheorghe Ungureanu, de loc din comuna Ceahlău şi, mai recent, istoricul Silviu Văcaru de la Iaşi.
În primăvara anului 1835, Mihail Sturdza, urcat pe tronul Moldovei la 1834, a hotărât să viziteze principalele oraşe ale ţării, într-o călătorie ce urma să dureze aproximativ o lună de zile. Organizatorul călătoriei a fost aghiotantului domnesc, maiorul Petru Asachi, cel care a stabilit traseul, locurile de popas, dar şi modul cum trebuia primit suveranul. Şi au fost numeroase problemele care s-au ivit: lipsa cailor de schimb, găsirea unor locuinţe cât de cât adecvate alaiului princiar, a fânului care trebuia asigurat pentru cai de pe plan local. Era sprijinit în teritoriu de maiorul Iacovachi.
Silviu Văcaru publica un document la 24 mai 1835, al Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne de astăzi) care cuprindea primele depeşe prin care anunţau isprăvniciile din ţară că principele doreşte să viziteze mai multe ţinuturi (excepţie făceau Botoşani şi Dorohoi) şi capitalele lor. Cu această ocazie se transmiteau ordine care trebuiau puse în aplicare cât mai repede posibil pentru ca în momentul vizitei, suveranul să fie primit aşa cum se cuvine. Dintre dispoziţiile comunicate încă din prima depeşă trimisă către Isprăvnicii enumerăm: persoanele oficiale care îl vor întâmpina să aibă o ţinută plăcută „şi curaţi la straie”; uliţele oraşului, pieţele şi mahalalele „să fie curăţite, gropile şi săpăturile astupate şi podurile tocmite”; cancelaria isprăvniciei să fie curată, registrele întocmite corect şi „grosurile să fie curati, grijite, având gata şi vidomostie pentru cei de supt închisoare pentru fiişticari arătătoari de când să află arestat şi pentru ce vinovăţii”. Conform primei înştiinări făcută de Departamentul Treburilor din Lăuntru, călătoria urma să înceapă la data de 15 iunie şi se încheia după 9 iulie 1835. Cele mai importante puncte de pe traseu erau: Vaslui, Huşi, Bârlad, Galaţi, Tecuci, Focşani, Odobeşti, Mănăstirea Mira, Năruja, Panciu, Adjud, Târgu Ocna, Bacău, Roman, Piatra Neamţ, Dorna şi reîntoarcerea cu plutele până la Borca, apoi la Mănăstirea Neamţ, Iaşi.
Călătoria a început ceva mai târziu, la 24 iunie, dar s-a desfăşurat în condiţiile stabilite până la intrarea în ţinutul Neamţ, când ploi torenţiale au pus sub semnul întrebării continuarea ei. Coordonatorii călătoriei au hotărât ca, odată intrat în ţinutul Neamţ alaiul să mergă la Piatra pentru a lua prânzul şi apoi la Mănăstirea Bistriţa, unde domnul urma să se odihnească, nu înainte de a cina alături de un sobor de preoţi. Din acest loc se pornea spre Schitul Hangul (Mănăstirea Pionul). Aici se rămânea o zi, timp în care se făcea „o umblare” pe Ceahlău. La această propunere Isprăvnicia Neamţ anunţa Vistieria, cea care finanţa călătoria, că pe drumul de la Mănăstirea Bistriţa către Mănăstirea Hangu, care trecea prin Scărişoară sunt locuri pe unde nu se putea merge cu trăsura, ci doar călare. De aceea se propuneau alte trei variante de traseu care erau trimise câteva zile mai târziu şi care erau cu totul diferite de prima. De la Roman domnul urma să meargă prin Tupilaţi la Mănăstirea Neamţ pentru ca de aici să plece prin Pipirig la Hangu. De la mănăstire se mergea „în vârful Ceahlăului”, unde se lua prânzul şi apoi întorcea la Hangu. Al doilea traseu propus era de la Roman prin Şerbeşti la Crăcăoani şi de aci la Hangu. Al treilea, cu pornirea tot de la Roman mergea la Piatra Neamţ unde se lua prânzul, apoi la Mănăstirea Bistriţa, unde se făcea popasul de seară. De aici se putea pleca cu „trăsura dacă va fi apa mică având a să treci de doi ori la Mănăstirea Pângăraţi, iar fiind Bistriţa mare călare pe la Scăricică sau încongiurând cu trăsura cale de un ceas pe la Mănăstirea Prisăcani la Pângăraţi şi de acolo trii ceasuri călari numai până la Buhalniţă (unde fiind trăsură triimisă cu 6 ceasuri înainte de la Crăcăoani şi de ale domnii sau altă trăsură pregătită pentru înălţimea sa, de acolo până la schitul Hangului poate să meargă), iar de acolo iarăşi cu trăsură la schitul Hangului, masul de unde umblând pin Ceahlău călari şi pe gios, apoi iarăşi cu trăsură până la Broşteni”.
Pentru deplasarea prin ţinutul Neamţ erau necesari 44 de cai de ham, vrednici, din belşug hrăniţi, obişnuiţi să tragă bine, „cu bune şi sănătose hamuri de frânghie”. Numai că „privighetorul Ocolului de Mijloc” anunţa Isprăvnicia Neamţ, la 3 iulie 1835, că la nivelul acelui ocol nu se poate găsi un număr aşa de mare de cai. Singurul loc unde ar fi astfel de cai era „satul Dulceşti, la mocanii ce sunt acolo”, dar satul trecând în alt ocol, el nu mai putea să strângă caii fără acordul ispravnicului ţinutului Roman. Tot acum, hotărând să urce pe vârful Toaca şi să imortalizeze acest moment în piatră, Mihai Sturdza poruncea să i se trimită la Piatra un meşter „săpător în piatră”.
La 11 iulie domnul a sosit la Piatra, cu un întreg alai de slujitori. După o noapte de odihnă la Mănăstirea Bistriţa, Mihai Sturdza porneşte către Hangu, dar o ploaie torenţială îl opreşte din drum, fiind forţat să se adăpostească la moşia Crăcăoani, urmând ca a doua zi să-şi urmeze călătoria. La mănăstirea Pionul (Mănăstirea Schitul Hangu) fost întâmpinat de stareţul Daniil care a dat în cinstea înalţilor oaspeţi „o straşnică masă”. Din cauza ploilor a fost nevoit să stea în zonă de la 12 până la 18 iulie, timp în care a urcat pe Toaca şi a vizitat şi alte locuri de pe Ceahlău.
De aici domnul pleacă la Borca şi se întoarce cu plutele pe Bistriţa, apoi merge la Mănăstirea Neamţ, unde ar fi ajuns în ziua de 10 sau 11 august. La 15 august, în codrii ce înconjurau mănăstirea, în cinstea înaltului oaspete s-a pregătit o partidă de vânătoare la care au participat domnul şi toată suita ce-l însoţea. Au fost adunaţi din satele ţinutului cei mai iscusiţi puşcaşi, ceea ce a făcut ca vânătoarea să fie apreciată de domn. Şi astfel se încheia trecerea domnului prin ţinutul Neamţ, căci după această şedere la mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare, Mihail Sturdza părăseşte ţinutul Neamţului, înscriindu-se între marii oaspeţi ai munţilor Neamţului. (D. DIEACONU)
