Gelu Crăcană a lansat cel de-al doilea volum “File din istoria de aur a Ceahlăului”, carte scrisă cu sprijinul Mihaelei Drăgoi și dedicată regretatului ziarist sportiv Radu Irimescu, ce rememorează evenimente petrecute între anii 1993-2004. Considerată perioada cu cele mai multe realizări din istoria clubului pietrean, cei 12 ani sînt marcați de implicarea oamenilor de afaceri Gheorghe Ștefan, Iulian Țocu, Liviu Tudor, Ioan Strătilă și Luigi Bodo, care au pus umărul și banii pentru prima promovare a Ceahlăului în Divizia A.
– Gelule, după cum spunea antrenorul Costel Enache, fotbalul înseamnă și cultură. E adevărat?
– Da, așa este. L-am cunoscut pe Radu Irimescu, cel care mi-a furnizat majoritatea articolelor ce stau la baza acestei cărți. A fost nu numai un jurnalist documentat, ci și un pasionat de fotbal care a reușit să țină fanii aproape de echipă. Dacă mi s-ar împlini o singură dorință legată de Ceahlăul ar fi să revenim la culorile galben-negru și să îl văd iubit, ca în urmă cu 20 de ani.
– Sînt deja două dorințe. Peștișorul de aur, de obicei, îndeplinește trei, așa că mai ai dreptul la una.
– Să cîștig la Loto premiul cel mare. Cumpăr clubul și-l dau afară pe Gheorghe Ștefan. E primar, așa că trebuie să se ocupe de Primărie. Ne poate ajuta din această funcție foarte mult, a demonstrat-o, dar la conducere trebuie să avem oameni care să fie zilnic în curtea clubului, nu să conducă prin telefon. I-am spus-o și dînsului în față, așa că nu mă feresc de nimeni. Fotbalul e mai greu de condus ca administrația, dacă vrem să avem echipă în Europa League.
– Și eu i-am spus deseori să revină în iarbă, pe banca tehnică. Mi-e dor de timpurile cînd intra în teren…
– Și ți-a răspus că nu mai poate da înapoi, nu-i așa? Perioada 1993-2004 a fost o perioadă frumoasă, cu multe realizări, cu multe acuze, cu împliniri și greșeli. Cu de toate, cum se spune. Cînd jucam cu 4.000 de oameni în tribune un meci cu Gloria Bistrița era „înmormîntare”. Acuma, dacă avem 1.000, facem nuntă.
– Să rememorăm: bustul președintelui Ștefan. Te-a costat 10 milioane, lei vechi. De ce?
– Așa am vrut eu. Chiar dacă mă certam zilnic cu el, am vrut să-i demonstrez că-l apreciez pentru ce-a lăsat în urmă. Am pus bustul la intrarea în casă și, cînd ajungeam în apartament, continuam cearta. La stadion vorbea el mai mult ca mine, acasă eu. Apoi, am făcut un muzeu al fotbalului.
– Apoi, tricoul gigant cu care ai vrut să intri în Cartea Recordurilor. De ce?
– În primul rînd pentru că Florin Axinia nu a avut parte de o retragere oficială, iar eu am vrut să le arăt tuturor că au greșit față de cel mai prolific atacant din istoria clubului. L-am pus și pe coperta cărții în care povestesc perioada 1993-2004. Am primit diplomă de recordman, pantru tricoul de 500 de metri pătrați, cu numele AXINIA pe piept, dar nu și banii din premiu, adică vreo 10.000 de dolari! Mi s-a spus că aș fi luat suma, dacă informația n-ar fi apărut inițial în presă. Dar, nu am cum să fiu supărat pe media, fiindcă presa mi-a făcut reclamă, de-au aflat și americanii de tricou. Tricouri normale, am de la toți fotbaliștii… Vreo 80, împăturite frumos, să se vadă autografele jucătorilor și înrămate. Am tricoul lui Ovidiu Marc, cu care a jucat pe stadionul Maracana, contra Braziliei, tricoul lui Radu Lefter, cu care a apărat în meciul contra Juventusului, tricoul lui Adrian Iencsi cînd juca la națională…
– Toate astea valorează ceva…
– Să știi că Prefectura ar fi avut mai mulți vizitatori la expoziția pe care au organizat-o cu tablourile furate din vila Stoiciu, dacă în locul lor puneau colecția mea de tablouri.
– Adică?
– Păi, la expoziția mea veneau microbiști din toată țara. Măcar pentru tricoul lui Tachinardi, dacă nu doreau să facă poze cu bustul lui Gheorghe Ștefan.
– Ce urmează?
– Lucrez la încă un volum dedicat perioadei 2004 – 2011, denumită ABA, pentru că jucam un an în prima ligă, după care retrogradam. Și tot așa. Mi s-a reproșat că scriu numai de bine, dar istoria n-o facem noi. Așa e ea. Eu doar aștern pe hîrtie, ce-a fost.
– Cu trei volume, acționar la club și patron la muzeu, la 56 de ani, te umpli de bani. Ce vrei să faci cu ei?
– Cartea nu costă niciun leu, la fel ca celelalte. Sînt ofițer de presă la club, cu salariu zero. Tricoul gigant l-am făcut cu ajutorul soției și soacrei mele. În viitor vreau să umplu toată suprafața gazonului arenei din Piatra-Neamț cu fotografii făcute de mine cu jucătorii și faze din meciurile Ceahlăului, din 1992 încoace. Am aproape 50.000 pînă acum. Aș mai avea nevoie de vreo 2.000 și deja am stricat cinci aparate foto. Am 1300 de acțiuni la club, adică 0,0012 la sută din club, deci, în total, bogația este una sufletească. Am vrut să arăt că fotbalul înseamnă și cultură, nu numai business, aranjamente, transpirație, ori inspirație. Oamenii trec, obsesiile rămîn și se întrețin în timp.
Antrenorul cu care s-a înțeles cel mai bine – Florin Marin: „Îmi dădea bani de la el, din buzunar, după ce trecea pe la casierie, considerîndu-mă parte din echipă și a format fotbaliștii pentru perioada cu cele mai bune rezultate. Viorel Hizo și-a asumat acea perioadă prolifică, descrisă în cartea „File din istoria de aur a Ceahlăului”, dar cu el nu m-am înțeles, pentru că era încrezut”.
Jucătorul preferat – Florin Axinia: „Nu l-a ajutat cu nimic faptul că este finul lui Gheorghe Ștefan. Dimpotrivă. Pe el l-a ajutat golul. 105 goluri marcate pentru Ceahlăul în 315 meciuri. Nu-l trimitea conducerea l-a interviuri, pentru că vorbea în propoziții scurte. Erau preferați Ovidiu Marc și Costel Enache. Despre Axinia spuneau că avea sarmale în gură”.
Postul pe care nu-l va ocupa niciodată – Membru în staff-ul administrativ: „Nu pot să țin un secret. Presa trebuie să scrie și de bine și de rău, pentru că altfel nu ne vom putea îndrepta greșelile și nu vom ști ce-am făcut bine”.
Ce pretinde actualei conduceri: „Să fie corectă. Să revină la culorile galben-negru, precum și la vechea siglă: silueta unei capre negre pe vîrful muntelui Ceahlău”.
Gheorghe Ștefan descriindu-l pe Gelu Crăcană în două propoziții: „E un nebun frumos al orașului nostru, un fanatic al sportului. Trebuie să-l accepți așa cum e”.
Cristi SOROCEANU
