Da, România e și țara lui Teo, un băiețel de numai 3-4 ani, plăcut, ager la minte, educat. L-am întâlnit pe la mijlocul săptămânii trecute, seara, nici devreme, nici prea târziu, vizavi de Teatrul Tineretului. Încheiasem o altă zi de muncă și mă plimbam în tăcere. Copilul purta în mâinile sale două stegulețe: unul al României, celălalt al Uniunii Europene. Văzuse la televizor manifestanți cu panouri și steaguri. L-a rugat pe tatăl său, un tânăr înalt, cu ochelari având multe dioptrii, și el foarte educat, să-l ducă la oamenii din stradă, cărora să le dea stegulețe, ”ca să nu le fie frig”. Oameni nu mai erau, dar el continua să-i caute.
Am stat de vorbă cu Teo, în prezența tatălui său. Mi-a spus că ”Lomânia este și țala lui”. L-am încredințat că așa este, că și eu sunt mândru de ea, adăugându-i că, poate, va veni vremea când oamenii nu vor mai ieși în stradă, că se vor îngriji de treburile, bucuriile și suferințele lor, fără să mai iasă în stradă și să tremure de frig și de frică.
Nu știu dacă va fi înțeles sau nu copilul limbajul meu de lemn. Ne-am despărțit. S-a depărtat de mine privind înapoi, dar continuând să fluture stegulețele care îi erau dragi, simboluri ale aparteneței sale la o națiune și la o comunitate mai largă, europeană, la care am râvnit cu toții pentru a trăi într-o altă ordine, normală, politică, economică, socială și spirituală.
Cât mă privește, nu voi mai ieși niciodată în stradă. Am făcut-o în Decembrie 89 și nu m-am ales cu nimic. De 22 de ani, s-a ales praful de țara lui Teo și a mea. Mi-am pierdut încrederea. În tot, în toți și în toate, mai puțin în familie, muncă și prieteni. Cred, însă, că poporul meu nu este nici ”vierme”, nici ”inept”, nici ”ciumpalac”, nici ”jegos”, nici ”emotiv”, nici ”excesiv”. Știu cu totul altceva despre poporul meu. Că a fost și va mai fi năpăstuit, că a răzbit prin vremuri cu jertfe uriașe, lăsându-ne o țară cuprinzătoare, dar, pentru a o face bogată, trebuie să muncim. Chipul simplu al lui Teo și puritatea gestului de a purta două stegulețe simbolice s-a întipărit în memoria mea. Poate că lui îi vor fi hărăzite cândva alte vremuri, mai luminoase, mai liniștite.
La vârsta, la priceperea și la energia mea, n-am altceva de făcut decât să-mi amintesc de ruga cutremurătoare a lui Moș Dănilă, un personaj emblematic al ilustrului prozator Gala Galaction: ”Pune hotar, Stăpâne, nenorocirii noastre! Ajungă atâta jaf, la vulturi, din sângele și din carnea noastră!”.
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
Mesagerul Bacău Peste 530 de șoferi vitezomani amendați și 22 de permise reținute de polițiștii din Bacău, într-o săptămână 
ZCH Ministerul Apărării Naționale comunică: Țintă aeriană detectată la nord de Roman. RO-Alert transmis în cinci județe din Moldova 
NewsEdge Ilie Vlaicu, președintele ARA, la ExpoApa 2026: „România traversează o criză hidrologică cu efecte grave”. Râurile au scăzut dramatic, iar dezvoltarea infrastructurii bate pasul pe loc 
BusinessEdge Societățile de investiții imobiliare promit dividende stabile și lichiditate rapidă. De ce ezită România să adopte modelul REIT 
Un comentariu
Poate a lui Teo o putea fi ,cine stie, dar a copilului meu nu mai este de mult. Cred ca sunt destui in situatia mea sa-i planga mereu sufletul de durere ca…..unicul copil,dupa ce a terminat cursurle unei facultati de stat,la zi,a fost nevoit sa plece din tara. Acum el e bine. Munceste ,are familie,a vazut lumea, a vizitat tot la ce nici nu indraznea sa viseze cand era acasa.EX. anul acesta a vizitat Jamaica.Dar ii dor de tara. In aprilie vine in vizita acasa,dupa 6 ani. Are acum dubla cetatenie. Poate veni oricand si are si cu ce. Mai vine cat mai suntem noi,dar dupa aia…..Am strigat…am scis.. am vorbit..am cerut ajutor ..dar nimeni nu a facut nimic. Cuprinsa de desnadejde m-am retras si…mi-am acceptat soarta. Asa e azi. Poate maine va fi mai bine