Medic în Anglia: școliți în România, muncitori în țări străine

Medicina nu e ușoară. Nu e o profesie pentru oricine. Nu intră oricine, nu rezistă orice, nu o practică oricine la finalul cursurilor. Facultatea de Medicină înseamnă ani de studiu, de muncă, mii de ore nedormite, învățat pe rupte pentru fiecare examen. Un medic are nevoie, înainte de toate, de răbdare, inteligență, putere de muncă, rezistență psihică, devotament și dragoste față de oameni.

Iar facultatea e primul hop. Mulți din absolvenți se cern în anii de rezidențiat, apoi în specializare. Totuși, cine supraviețuiește și rămîne hotărît să devină medic și după toate acestea, cu greu mai poate fi clintit. Dacă după toți acești ani, în care studenții și-au pus sufletul pe tavă și s-au dedicat binelui celorlalți, ar primi și o recompensă, am trăi într-o lume perfectă, nu-i așa?

Dar nu trăim. Ce satisfacție are un tînăr absolvent, pînă în 30 de ani, după mii de pagini de învățat? Diplome și… cam atît! Să recapitulăm: concurs de admitere la facultate, 120-150 de examene teoretice și practice în timpul facultății, examenul de diplomă (abia au trecut 6 ani), concurs de intrare în rezidențiat, cel puțin 10 examene teoretice și practice în rezidențiat, examen de specialist (au mai trecut 3-6 ani, acum ești medic cu drept de liberă practică sau, mai bine zis, șomer cu acte în regulă), concurs pentru post în spital, examenul de medic primar (cel puțin 5 ani vechime ca medic specialist, în sfîrșit te poți liniști).

Licență și… Anglia, here I come

Mădălina a terminat anul trecut Facultatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București. A făcut voluntariat în timpul facultății pe ambulanțe. Și-a dat seama astfel că lucrează cel mai bine în condiții de stres. Dar nu în România. A știut de la bun început că vrea să plece în altă parte să se specializeze pe Medicina de urgență. A ales Anglia. Examenul de licență l-a dat în București, dar la rezidențiat nu s-a mai dus. A considerat că nu are nici un rost. Oricum nu dorea un post în țară. De aici început lupta cu birocrația.

Pentru a se înscrie în Colegiul Medicilor din Anglia a avut nevoie de multe acte traduse și legalizate. La început i-au cerut o copie după buletin, dar apoi s-au răzgîndit, au cerut după pașaport. Apoi diploma de licență și certificatul de conformitate. Pentru că a început facultatea în 2005, iar România nu era la acea vreme în zona UE, i-au cerut un certificat ”de good standing” de la Colegiul Medicilor din România. A urmat aventura cu referințele de la ultimul loc de muncă. Englezilor nu le-a fost de ajuns doar o foaie ștampilată de la Ambulanța București și cuvinte de laudă. Au trimis ei vreo trei pagini, să le completeze angajatorul, să descrie postul, să precizeze dacă a lucrat în act medical ca atare, dacă s-au luat măsuri disciplinare și multe alte detalii. O altă cerere, care i-a pus răbdarea la încercare Mădălinei, a fost să explice de ce pe diploma de licență apare și o inițială, inițială care nu se regăsește și în pașaport. Muncă de lămurire că e inițiala tatălui și așa se procedează la noi, dar, într-un final, Mădălina a reușit să trimită toate actele cerute prin poștă la Colegiul Medicilor din Regatul Unit. La două zile a primit un mesaj de confirmare. Că sînt în ordine și că o vor contacta în curînd pentru un interviu. La scurt timp după confirmare, Mădălina a plecat spre Anglia.

Clinical attachment

Interviul pentru care este programată Mădălina este un fel de ID check. Să o vadă, să o cunoască, să o întrebe de ce a ales să lucreze în Anglia ca medic și să o înregistreze în bazele de date. E mai mult o formalitate. După interviu, îi vor oferi un card cu un PIN de opt cifre, care îi certifică intrarea în unitățile medicale. Pînă atunci, Mădălina lucrează deja. Ce-i drept, un job neplătit, de observator. Vede cum și ce fac doctorii, dar nu are dreptul să trateze sau să trimită pacienții să facă analize. Poate doar discuta diagnosticele cu doctorul. Se numește clinical attachment. Așa se obișnuiește cu sistemul lor de sănătate, destul de diferit față de al nostru.

Rezidențiatul englez

… se numește The Foundation Programme și este un training de doi ani, obligatoriu după terminarea facultății de medicină. Programul a fost lansat în 2005 și permite absolvenților să obțină competențe fără de care medicina nu ar putea fi practicată, dar și să învețe munca în echipă și comunicare. Englezii învață foarte mult în timpul acestui program. ”După acești doi ani”, povestește Mădălina, care s-a pus la curent cu toate aceste informații, ”un consilier care ți-a fost aproape sau mentorul tău te sfătuiesc și stabilesc cam ce ți s-ar potrivi, ce specialitate. Nu se dă un examen”.

După aceea, te poți numi nu medic rezident, ci Junior Doctor. Mădălina este pregătită pentru această perioadă și speră că se va adapta.

” Sînt specializați pe un lucru, ăla e sfînt”

Pînă să fie chemată la interviu, Mădălina a dat nas în nas cu sistemul medical englez, din cauza unor probleme personale. Dar nu a impresionat-o foarte mult. Spune că medicii români sînt ”mult mai cu suflet și inteligenți”. ”Dacă ai probleme cu un picior, să spunem, și te doare în același timp și coloana, aici, ești trimis la un medic specialist pe coloană și la un ortoped. Au tot felul de specializări pe părți mici din organism. Și, de cele mai multe ori, nu se bagă unul peste celălalt, pentru că nu știu. Sînt specializați pe un lucru, ăla e sfînt. Nu știe ce diagnostic să pună, te trimite la alt medic. Nu au mintea deschisă, nu se uită în stînga și în dreapta. Pe cînd la noi e altfel. Un medic știe în mare cam de toate și de ce ai putea să suferi”, spune Madălina.

În plus, durează foarte mult programarea unui pacient pentru consultație și apoi intrarea în tratament. ”Pentru o urgență, trebuie să completezi o foaie și să aștepți între două și patru ore, în funcție de zi sau noapte. Dar acest sistem medical funcționează la ei, și încă foarte bine”, spune Mădălina.

Invidii indiene și pakistaneze

Mădălina s-a adaptat la viața de acolo, chiar dacă a întîlnit și impedimente. Pe primul loc ar fi indienii și pakistanezii. La egalitate. Nemțeanca noastră, departe de a fi rasistă, spune că aceștia se simt mai presus acolo față de alți emigranți. Ei consideră că au drepturi egale englezilor, spre deosebire de alții. ”Mă rog doar să nu am vreun profesor indian. Atît. Vorbesc și foarte stîlcit și consideră că ai ajuns aici pentru a le lua locul. Sînt și foarte mulți”, spune Mădălina. Cu englezii nu are probleme. Ei sînt mai reci, dar își văd de treaba lor cu seriozitate. Cu băutura, în schimb, ea una n-a putut să se adapteze. Paradoxal, deși vine din România, unde a văzut multe, s-a speriat cînd a văzut cît beau tinerii în Anglia. ”În România e minciună, e aperitiv pentru ei. Și sînt foarte tineri. Din cauza băuturii nu se lasă pub-urile deschise mai mult de ora 12 noaptea, maxim. Nu au limite într-ale băuturii și, spre orele dimineții, dacă s-ar lăsa deschise, ar trebui să ajungă toți la Urgențe”, spune Mădălina.

Gînduri, speranțe…

Mădălina își dorește să-și facă un viitor în Anglia. Speră la el. A fost o hotărîre bine cîntărită și analizată. Partea financiară a cîștigat. Clar! Se visează medic cu acte în regulă la Urgențe și este conștientă că e o ramură grea a medicinii, una care are nevoie de foarte multă atenție, grijă și rezistență la condiții de stres. ”Știu că viața unui om va ajunge să depindă de mine. Mă sperie, dar nu mă demoralizează, ci, din contră, îmi dă forță să merg înainte. Dacă totul merge bine aici, nu mă întorc prea devreme în Piatra Neamț. Dar, pînă la urmă, never say never…”

Oana IOSUB-TOMA