Pumnul și Arta

Paul Pintilie conduce de ani buni secția de karate a Clubului Sportiv Ceahlăul. A împlinit 50 de ani în primăvară și de 30 face karate, după ce de la 13 ani se apucase de lupte. Mai întâi, la Iași, în timpul studenției, s-a alăturat școlii de Sanko Kai, a unui arab celebru în anii ‘80, Mounazih. După un an a trecut la Shotokan cu sensei Dan Stuparu, elevul maestrului Ilija Jorga. Când a sărbătorit 25 de ani de antrenorat, i-au fost alături 1.200 de elevi din cei circa 3.000 pe care i-a avut de-a lungul timpului. I-au adus și ne-au adus 43 de titluri europene și modiale. În plan personal, anul 2013 marchează al 5-lea Dan pe centura neagră în Shotokan – Fudokan acordat de Vladimir Jorga. De când a murit Dan Stuparu, s-a implicat mult mai mult în treburile federale, pentru că și-a dat seama de ce se poate pierde. Este vicepreședinte interimar pe zona Moldova, antrenor emerit și arbitru internațional.

■ Tradiția și arta japoneză trec prin Serbia

– Mai e valabilă vechea împărțire a artelor marțiale pe bază de până unde merge pumnul, lovitura?

Prima împărțire a artelor marțiale asta e, de contact și non-contact. În momentul în care s-a pornit dintr-o artă războinică într-un sport, într-o formă de educație, oamenii au ales pe care parte să se ducă. Unii au vrut bătaie-bătaie, unii nu. Au început să-și dea seama de valoarea educativă a artelor marțiale japoneze, care nu neapărat înseamnă karate. Înseamnă și judo, și aikido, înseamnă tir cu arcul și mai mult decât orice o formă străveche care se cheamă kendo, lupta cu sabia. Este cea mai puțin atinsă de sport, au rămas doar tradiționaliștii.

– Mai sunt practicanți?

În Japonia sunt 12 milioane de practicanți de kendo. Acolo nu vin copiii mafioților să învețe să se bată, acolo toți oamenii se salută și se respectă după regulile vechii Japonii. Portarul clădirii, dacă este conducătorul clubului de kendo, este salutat de director. E o povestea frumoasă.

Acuma nici nu mai fac arte marțiale. Sunt înnebuniți după baseball, după golf. Au sute de terenuri unde dau cu mingea de golf la perete. Ce-i frumos la karate este că te ține tot timpul în priză, mai ai ceva de învățat.

– Mă uit la Ilija Jorga. Are 10 Dan. Nu arată a pământean.

10 Dan este pentru unul singur, pentru întemeietorul unui stil sau conducătorul școlii mari a stilului. 10 Dan înseamnă și titlul de Soke, conducătorul spuprem. Imediat după Ilija Jorga este Vladimir Jorga, fratele, care are 9 Dan. Părerea mea-i că acuma cel mai bun pedadog este Vladimir. Vladimir i-a fost antrenor lui Ilija, care e un geniu în karate.

– A și inovat? Numai în Shotokan?

cu Vladimir Iorga — Paul Pintilie, alături de Vladimir Jorga (în mijloc).

A inovat. Numai în Shotokan. Este unul dintre fondatorii Fudokanului. În Fudokan fudo însemnă principii stabile, reguli foarte clare pe care le aplici. Nu suferă tot felul de modernisme cum cere piața. Dacă samuraiul scotea sabia într-un anumit fel sau lovea cu pumnul într-un anumit fel, el (Ilija Jorga – n.a.) a păstrat chestia asta veche. Asta nu înseamnă numai tradiție, înseamnă și experiență de viață, experiența de luptă chiar și a unei lovituri de pumn, experiența de-a o aplica rapid, de-a fi eficient, dar în același timp de-a nu fi distructiv.

– Dar Ilija Jorga, la 10 Dan, mai are ceva de învățat de la cineva?

Jorga a primit 10 Dan de la un rus care este foarte bine văzut în Stalele Unite, se numește Alexei Kunin. A văzut că Jorga păstrează vechea școală de karate, vechiul stil de samurai. Kunin are și el 10 Dan și spune că este întruchipare dintr-un vechi clan japonez. Va ține trei antrenamente în România, este o mare onoare. E ca și când a venit Nixon. Foarte rar pleacă din America și se duce de obicei în țările bogate. Va veni în jur de 25-28 octombrie la Arad, Oradea și Deva. Kunin a primit centura de la însuși marele maestru Hidetaka Nishiama care i-a urmat lui Gichin Funakoshi, fondatorul școlii de Shotokan.

Jorga are mult de învățat în continuare, dar are de învățat prin noi, poate nu în artele marțiale. Ce-ar trebui să învețe ca un mare maestru care a rămas cu mintea în trecut?… Marketing!

– Câți ani are?

Ilija împlinește 73 la toamnă, Vladimir e cu un an mai mare. Vreau să-ți spun că Ilija încă are păr negru, nu-l vopsește. E suplu, fără burtă. Din cauza antrenamentelor are probleme cu spatele, uneori mai ia o pauză. Împreună cu fratele fac o echipă redutabilă. Sunt sârbi și au fost șefii medicinei sportive pe vremea Iugoslaviei, în vremea care Iugoslavia dădea tonul la baschet, la fotbal, la handbal și la multe sporturi individuale. Erau o națiune mare, de-asta s-a și dorit destrămarea lor. Germania și alții i-au rupt în bucățele.

■ Kaminari rămâne în suflet, palmaresul la Ceahlăul

– La 50 de ani, cred că ai găsit și ceva liniște. Una e să te ocupi de karate și de club când ai copii mici acasă, când nu ești stabilizat profesional, alta când copii-s buni de însurătoare. Îți aduci aminte de anii de la Azochim unde te ocupai de locomotive și de calea ferată? Făceai naveta zilnic, seara aveai antrenamente.

Asta am făcut de când am terminat facultatea și mi-a fost foarte greu. E foarte greu dimineața să te duci să lucrezi într-un serviciu și după-masa să faci karate. Dar mi-o plăcut ritmul ăsta de viață. Zic că mă ține bine, mă ține tânăr, mă ține lucid la minte. Îmi place mult să lucrez cu copiii.

– Cât a contat întâlnirea cu profesorul Dan Cojocaru și reorientarea clubului tău spre Ceahlăul?

Inițiatorii secției de karate a Clubului Ceahlăul au fost directorul Dan Cojocaru și contabilul Constantin Goia. De-atunci s-au perindat mulți șefi, dar n-a avut niciunul valoarea lui Cojocaru. Am în continuare o relație foarte bună cu toți pentru că eu mi-am văzut de treabă. Sunt un consumator de foarte puțini bani pentru că, fiind sport neolimpic, puțin ne dă și ministerul.

– Kaminari mai există? Parcă lipisei numele de Ceahlăul?

Clubul oficial este Ceahlăul. Kaminari era clubul meu privat. Denumirea o port în suflet. E foarte important. La japonezi, samuraii aveau o poreclă. Dacă ar fi să port o poreclă, mi-ar plăcea să fie kaminari. Înseamnă furtună de nisip. E furtuna care vine, acoperă un oraș într-o secundă și pleacă.

La Clubul Ceahlăul am început în 1994. În momentul ăsta, când sunt mai multe cluburi în Piatra Neamț și a scăzut natalitatea, am mai puțini sportivi, cam 70. Am avut și 200.

– Timpul, programul, copiii tăi?

Spuneai că am timp mai mult. Copiii sunt mari, sunt practicanți de karate. Alex, cel mare, mai nou însoțește lotul național al României la competiții. El este medic stomatolog, dar merge în ipostaza de medic sportiv și cel care acordă primul ajutor sportivului acolo, pe teren. Noi, ca arbitri, chemăm medicul și pentru consultări. Dacă lovitura a fost foarte dură, putem descalifica sportivul. Dacă a fost dată ușor e punct. Alex, prin ce spune, poate schimba o decizie. Face asta de un an de zile. Este în comisia europeană a medicilor. Îl aștept să mă ajute. Mihnea acuma a intrat la stomatologie. Eu m-am bucurat că au făcut karate pentru că știu cât i-a ajutat în viață. Alex, cândva, în Italia, s-a dat jos de pe podium și mi-a zis că nu mai vrea karate. Acuma predă în București pentru că-i place. Ține de rolul educativ al karateului. Are centură neagră cu 1 Dan și trei titluri europene. Mihnea are mai puține medalii decât Alex, în schimb are o longevitate sportivă. S-au tras unii pe alții, cu frații Cușu, cu frații Munteanu.

■ „N-am făcut ghiogăreală”

– Ai câștigat bani din karate?

Am câștigat, dar nu cât s-ar aștepta lumea. Să zicem că am mai câștigat cât un salariu decent.

– Dacă plecai la timp afară, să te ții numai de karate?

Aș fi putut să câștig bani dacă atunci aveam valoarea pe care o am acuma ca antrenor. Când mi s-a făcut propunerea să plec în Germania sau să rămân cu colegii mei în Statele Unite, n-aveam valoarea de acuma. Din perioada asta de 30 de ani de când fac karate, în ultimii 10 – pentru că mi s-a dat liber la lot, am fost la stagii, am avut o generație foarte bună ca sportivi – m-am perfecționat ca antrenor. De-asta am și fost propus de aproape 90% din antrenorii din țară ca antrenor la lotul României. Au fost alegeri după ce a murit Stuparu și am acceptat cu două condiții. Una era să mă ocup de partea de kumite, de luptă cu elevii și a doua să nu lucrez cu seniorii. Seniorii-s dificili, îs bătrâni, au tabieturile lor. Eu nu am pucat să am rezultate cu seniorii mei pentru că deja plecau la facultăți și afară.

– Sunteți mulțișori cu cluburi de arte marțiale în Piatra. Cum stă Shotokanul?

Cred că la ora actulă sunt 7-8 cluburi, pe discipline diferite, din care cu două cluburi – al lui Dan Aanicăi și-al lui Ionuț Ștefănescu – suntem toți în aceeași școală a Shotokanului, dar avem moduri diferite de interpretare a karateului. Unii fac karate tradițional, cum fac eu, iar ei fac karate modern. Mai sunt școli în Piatra Neamț, dar provin din Kyokushinkai, din Ashihara, sunt de contact.

– Ați fost cândva împreună?

Niciodată, nu avem nimic în comun. Ei sunt karate de contact, au scopul distructiv de a da adversarul jos.

– Ai avut la antrenamente copii de interlopi, de șmecheri care să vrea să învețe numai să se bată?

Am avut copii din toate mediile. Cei pe care i-am simțit că au venit dintr-un mediu neortodox sau pentru bătaie i-am îndepărtat ușor. N-am făcut ghiogăreală. Am avut propuneri să antrenez firme de pază, mascații și i-am mai antrenat într-un timp.

pintilie + iorga — Paul Pintilie și Vladimir Jorga

■ Karate și carte

– Dintre elevii tăi de competiții ai un favorit personal?

N-am avut favoriți, dar am nume de referință. Clar, cel care a deschis traseul și care a tras clubul după el e Dragoș Ghiuță. E în Italia, lucrează într-o bancă și e foarte apreciat. Mai am un elev care a fost foarte puternic la matematică, Paul Grigoraș, e plecat în Anglia – la fel ca Ghiuță, îmi spune cât de mult l-a ajutat karateul. E cu prietena lui la Londra și amândoi fac karate. Foarte bun a fost Paul Vodă. O elevă foarte dragă, Otilia Ciobanu, e în Olanda, la masterat. Am o fată foarte bună care se ridică acuma, Catinca Șerban. Are 14 ani, cred că e atinsă de geniu. Mai sunt, m-ai luat prea repede, nu vreau să-i uit, dar ați scris voi despre ei în fiecare an.

– Să înțeleg că sportivii tăi dau cu pumnul, dar se țin și de carte?

Vreau să zic ceva, vizavi de cei 7 sportivi care au fost anul ăsta la europene. Primele 3 sunt fetele de la cadeți, care au intrat primele la „Rareș” și la „Hogaș”. Următoarele două fete, una de la „Rareș”, una de la „Hogaș”, au cele mai bune medii din clasă. Și mai am doi studenți. Dacă vrei mai adaugă încă 4 elevi care pleacă la București, la București, care au în învățat foarte bine. Îți dai seama ce mândru sunt, unul e cel mic al meu.

■ Puiu Mironescu a fost un talent

– Din cei care au făcut karate în Piatra Neamț, am vrut totdeauna să te întreb, Puiu Mironescu a fost sau nu un tip talentat la vremea lui?

Da, a fost un tip foarte talentat.

– Ce-a avut în plus față de alții?

Poate de-asta s-a și dus în partea ailaltă… A fost un pic mai rău, a fost un pic de golan. El a învățat arte marțiale ca să supraviețuiască între golani. Pe la mine prin club doar a trecut, a fost la două-trei antrenamente. Pe la toate cluburile a fost. A făcut și judo, și lupte.

– N-a mers la competiții? Eu așa știam.

A mers, dar nu pe cluburile de Shotokan, cred că pe Asihara. Cred că are prezență la campionatele europene. Ca să fii campion undeva, trebuie să ai și un pic de răutate, unul moale nu face față.

■ Bani pentru karate

– Cum supraviețuiți atâtea cluburi de arte marțiale în Piatra Neamț? Mă gândesc la susținerea financiară suplimentară de care aveți nevoie la competiții. Că, din ce plătește lunar cursantul, nu cred că se adună cine știe ce bani.

Din ce-am simțit eu, cam toți avem aceeași taxă. La mine e de 80 de lei și înseamnă 12 antrenamente. Apelăm tot timpul la factorii locali din administrație, la diferite societăți, la toți am fost.

– Banii ăștia vin pe performanțele realizate sau mai mult pe prietenii?

Ha, nu vreau să cad în capcnă!… De obicei, cei care sunt factori de decizie locală nu dau sume mari, dar o fac de fiecare dată când văd că e ceva pentru comunitate. În timp, au dat bani mai mulți Petrică Paleu, Mihai Bătrînu de la Moldocor, Rifil. Sunt oameni cu bun-simț care s-au implicat în fenomenul ăsta. Poate s-ar implica mai mulți, dar orașul o duce cum o duce. Ei fiind asaltați de tot felul de cereri, mai faci uz și de prietenie.

– Din toată sărăcia, sunt unii care au pretenții de-a le întoarce din banii dați, într-o formă sau alta?

Eu, în 30 de ani, nu am fost constrâns să întorc din banii primiți.

– Cine a fost cel mai generos sponsor în acești ani?

Nu pot să spun direct, n-aș vrea să se supere ceilalți. E cel pe care îl bănuiți toți. Sunt câțiva care au ținut într-adevăr mișcarea sportivă, cultural-artistică.

– Discutasem în episodul precedent despre anume feluri de odrasle. Părinții n-au încercat și ei să vadă cum e karateul? Că unii n-au ce face cu banii.

Am avut VIP-uri politice și oameni cu mulți bani care mi-au solicitat lecții în particular. Eu nu am predat niciodată în particular. Am avut oferte pe bani mulți tare.

– Le era rușine să vină la club?

Eu consider, la fel ca japonezii, că numai în club se predau karatele, să vadă toată lumea ce faci. Ei mai spun ceva: totdeauna să predai pentru elevul cel mai bun, nu pentru cel mai slab. Încă ceva, un copil nu poate să învețe karate dacă nu are pe cineva ca el în preajmă, să se compare. Eu de-asta am avut succes. Am amestecat tot timpul elevii – și începătorii, și avansații făceau antrenament împreună. Făceam și alte chestii obligatorii, limba engleză, o carte pe săptămână de citit, strâns gunoaiele de pe malul Bistriței sau de pe Cozla. De ce? Un copil care a adunat o dată gunoaie în viață, nu mai aruncă niciodată.

■ Contract pe viață

– Până la câți ani ți-ai propus să practici karate?

Ca antrenor, până n-am să fiu caraghios în fața elevilor mei sau am să pot să demonstrez ceva. Cred că toată viață.

– Ca Dan Stuparu?

Am fost acolo când a murit sensei Stuparu, la Izvorani, în timpul unui campionat național. Eu spun că a murit frumos. Decât să mori acasă, după ce ai zăcut, mi-ar plăcea să mor acolo unde am făcut ce mi-a fost drag. Sunt oameni care sfințesc locul… Eu cred despre mine, acuma, că am creat o școală de karate în Piatra Neamț. N-am dat nimănui nicio centură degeaba. Mi-ar fi fost rușine. Am avut copii cu nume mari din Piatra Neamț pe care nu i-am mai primit pentru că nu se încadrau pe ideea de arte marțiale pe care vreau eu s-o fac.

■ Galeria de portrete

– Ce mai face Mounazih?

După 1990 n-a mai ținut ritmul cu karatele. Pierduse deja foarte mult. Este la Iași, făcea ceva afaceri cu angrouri, nu mai știu. M-am întâlnit de două ori cu el, dar, pentru că eu am plecat la Shotokan și nu l-am rugat în genunchi să mă primească înapoi la Sanko Kai, a rămas supărat pe mine. Asta e la noi în karate la ora actuală, sunt orgolii foarte mari. De fapt, pentru că m-a dat afară, mi-a făcut un mare bine. El s-a oprit la 2 Dan, eu am 5.

– Al 6-lea Dan când îl ei?

Nu mai devreme de 5-6 ani. Nu are rost să forțez.

– Sorin Aruștei, unul dintre elevii preferați ai lui Fidele?

S-a retras în partea de afaceri. A avut probleme de sănătate, a pierdut un rinichi. Face și karate în continuare, dar pentru el. Are o școală mică și e într-adevăr un exemplu.

– Claudiu Dumitrașcu, mândria celor de la Electro?

Este antrenor în Canada, e șeful centrului de informatică al transporturilor din Montreal. Știu că se pregătește de 6 Dan. Pot să-ți spun că e nemulțumit de școala canadiană de karate, care e mai slabă ca în România. Cred că vine la anul să dea examenul în România cu frații Jorga.

– Dar Dănuț Șmalbergher de la Bacău? Ce talent uriaș zăcea în el!

A fost un supertalent. Sunt oameni de-ăștia gen Mutu, care demarează foarte tare ca talent, și undeva se pierd. Așa s-a pierdut și Dănuț. A fost un foarte bun sportiv, dar nu și pedagog. Când s-a lăsat, a terminat-o. Am avut și eu elevi dintr-ăștia.

■ Un soi de spovedanie
– Ai participat la vreo bătaie adevărată, măcar în tinerețe?
Și-atunci, și-acuma. Am și luat-o, am și dat-o. Karatele te ajută să supraviețuiești într-o bătaie, dar mai mult îți dă puterea să reziști. Un motto frumos, care-mi place este ăsta: dacă te dă cineva de 10 ori jos, de 10 ori să te ridici. Asta înseamnă viața, să te lupți cu viața tot timpul.
– Oferte de recuperări?
Am primit, între 1990-’95. N-am fost niciodată. Dar știu sportivi care s-au ocupat de asta. În ultimii ani, poate pentru că am o vârstă, n-am mai primit oferte. Eu nu am tatuaje, păru-n codiță, nu umblu cu câini după mine…Eu fac karate japonez
– Cum a fost relația ta cu Securitatea?
În 24 noiembrie 1989 am fost chemat să spun de ce fac karate. Eram inginer la Săvinești. Întâi m-o chemat la Miliția de pe platformă, apoi m-au trimis la Miliție și după aia la Securitate. Le-am spus că eu fac sport și l-am dat exemplu pe băiatul lui Mihai Hanganu care făcea karate la mine. Pe mine mă acuzase un mare profesor de sport că fac activitatea religioasă.
– Și n-ai colaborat cu ei nici de leac?
Hai că știi, nu te căutau de colaborator dacă aveai tatăl colonel de Securitate. Al meu era. Mai eram și membru PCR…

a consemnat Viorel COSMA