Cuptorul Petrini și pâinea Elenei

”Munca este brățară de aur”, ne spune înțelepciunea românească. În cazul de față, îl învață și italienii care vin să cumpere zi de zi pâine, pizza, dulciuri și tot felul de bunătăți de la Forno Petrini.

Cuptorul Petrini este brutăria care aparține unui domn respectabil, Palmiro Petrini pe numele său. El s-a ocupat toată viața de gătit și pregătit bunătăți. Acum, ajuns la vârsta pensionării, muncește încă și e mereu plin de energie. Poate fi văzut dimineața devreme, în halatul său alb cu însemnele firmei sale, zâmbind și salutând pe toată lumea care-i trece prin fața micii prăvălii. Ca orice ”imprenditor” italian, care își iubește în egală măsura meseria, afacerea și familia, domnul Palmiro și-a extins activitatea. A mai deschis un cuptor de pâine, unde a numit-o responsabil pe fiica sa, Carla, chiar lângă casa acesteia. El a păstrat cartierul general la Tivoli, oraș aflat la 25 km de Roma, în zona Campolimpido.

Este deja cunoscut faptul că sunt destule domenii și sectoare de activitate care nu știu ce e aceea criză. În Italia, așa se întâmplă în cazul celor care fac pâine și pizza. În fiecare zi se cumpără pizza. Copiii, tinerii, adulții, bătrânii… Toți cumpără pizza! oricât de profundă ar fi criza, toți lasă de bunăvoie și nesiliți de nimeni acei 2-3 euro pentru bucata de pizza și o sticlă cu lapte.

Oricine ajunge să stea mai multă vreme în acest decor, ajunge să facă la fel. Evident, și eu. Și familia, și prietenii mei. Așa, intrând zi de zi la Cuptorul Petrini, am cunoscut-o pe Elena.

Româncă, venită din Focșani, Elena are 6 ani de când muncește făcând pâine și pizza pentru Forno Petrini. La început, habar nu aveam că e româncă. Poate doar vreun gând să-mi fi sugerat asta, utiându-mă la ea, dar nu l-am băgat prea mult în seamă. Nici ea nu și-a dat seama. Dialogul nostru era mereu în italiană. Ea, lucrând într-un magazin italian, împreună cu italieni și servind în mare parte italieni, era normal să vorbească italiana. Noi, neștiind că e româncă, la fel.

Copii au fost cei care au ”descoperit-o” pe Elena româncă. Și au început să-i vorbească în limba română. Încet, încet, s-a legat o prietenie. Elena a povestit despre ea.

A muncit în panificație de pe când avea 17 ani. Timp de 15 ani a lucrat la fabrica de pâine din Focșani. Apoi, după ce lucrurile au fost tot mai greu de suportat în țară, în 2001 a ajuns în Italia. Nu singură, ci împreună cu soțul și cei doi băieți. Fiind norocoasă, după doi ani în care a schimbat tot felul de locuri de muncă, a găsit o brutărie la Roma. S-a angajat și a muncit acolo 6 ani, timp în care a reușit să învețe și din secretele bucătăriei italiene. După ani și ani de navetă, Elena nu a mai reușit să meargă la Roma. Și a început să muncească la Forno Petrini de la Campolimpido, care era mult mai aproape de casă.

Ceea ce te uimește la ea este pasiunea și liniștea pe care le are pe chip atunci când muncește. În fiecare dimineață, la ora 6, ea este cea care deschide brutăria și singura care pregătește pâinea și pizza până la ora 9, când îi vin ajutoarele. Este o femeie înaltă, cu părul negru, cu ochi pătrunzători și sinceri. Cunoaște gusturile clienților și știe dinainte ce va comanda fiecare. Unul preferă pâinea mai coaptă, altul vrea fără sare, unul cumpără doar pizza cu sos, altul doar pe cea cu ton…

Mâinile îi sunt cele mai muncite, pentru că aluatul și tot felul de salse și creme pentru dulciuri trec prin mâinile ei iuți și răbdătoare. Mai mereu este plină de făină pe tricou și pe pantaloni, pentru că șorțul nu face față la ritmul intens al muncii. Chiar și după ce închide brutăria și își îndreaptă pașii spre casă, făina albă îi decorează pantalonii și papucii negri, ca un semn că o altă zi de muncă s-a încheiat.

În acești 6 ani, de când muncește la Forno Petrini, Elena nu a lipsit nicio zi de la serviciu. Acum băieții ei au crescut, cel mare are 25 de ani, iar cel mai mic 20 de ani. Și au crescut așa, neavând-o cu ei în ajunul Crăciunului, în diminețile de duminică, în care foarte mulți dintre noi stăm împreună, mergem la biserică sau, efectiv, după o săptămână de muncă și alergătură, după programul diferit, ne strângem cu toții să bem o ceașcă de cappuccino, ca o familie.

Elena, de cele mai multe ori, sare peste aceste momente și cu siguranță nu îi este ușor. Sâmbăta seara, când cele mai multe din gospodine și-au terminat treburile și se relaxează, ea abia închide brutăria și pleacă spre casă. În ajunul sărbătorilor, de fiecare dată pregătește bunătăți tipic italiene sau tipic românești, în funcție sărbătoare, dar o face la dublu: și acasă, și la muncă. Pregătește cozonaci, pască cu brânză, pască cu ciocolată… A cerut chiar voie patronilor să facă la Forno Petrini și celebra franzelă românească. S-a bucurat de mare succes și italienii o caută de atunci până-n ziua de azi. Au botezat-o Franzzella. Și românii, care preferă pâinea românească, o cumpără zi de zi. Patronii brutăriei n-au de ce se plânge. Afacerea lor crește constant. În perioada sărbătorilor, cu atât mai mult. Românii sunt consumatori de bunătăți și nu se zgârcesc niciodată când vine vorba să le cumpere. Dacă ele ies din mâine harnicei Elena, atunci succesul e garantat.

Revenind la proverbul românesc ”Munca e brățară de aur” și țințnd cont cât de criticați sunt străinii în Italia când fac tot felul de răutăți, noi ne putem mândri mereu cu românii adevărați, care fac cinste nu numai țării de unde vin, dar și țării care îi găzduiește și le oferă un loc de muncă. Avem exemplul Elenei. Onestitatea, hărnicia, omenia unei românce, iubită cu adevărat de toți cei din jur, pentru ceea ce este și ceea ce face, pentru că își face meseria așa cum a învățat, în fabrica de pâine din Focșani. Și o face cu drag.

Manuela SONEȚ

Roma, noiembrie 2013