– 95 de ani de la realizarea Statului național unitar român din 1918 –
Motto: ”De sute de ani veniți la această mănăstire ca să vă întăriți în credința creștină ortodoxă și în dragostea de neam. Dar ca să pătrundeți până aici, acei din provinciile subjugate, a trebuit să treceți granițele cu multă frică și cu mari greutăți. Țineți minte însă un lucru. Nu mult va trece și aceste blăstămate hotare, care ne frâng în patru trupul nostru național, vor cădea – și hotărât că vor cădea – și atunci vom alcătui o apă și un pământ de la Tisa la Nistru și din Carpați la Dunăre și Marea Neagră.
Bucurați-vă și dați laudă lui Dumnezeu, că ziua aceasta mare nu este departe. Fiți însă gata și pregătiți-vă pentru ea, așa cum vă pregătiți pentru Sfânta Înviere a lui Hristos. Duceți vestea aceasta în părțile voastre și vestiți tuturor că se apropie ziua mântuirii întregului nostru neam!” – PS Nicodim Munteanu, episcop de Huși, cuvântare rostită de ziua Înălțării Domnului la hramul Mănăstirii Neamț, în anul 1914.
”Uniți în cuget și-n simțiri” a fost îndemnul străbunilor care va rămâne pentru totdeauna valabil în conștiința românească. La păstrarea și dezvoltarea conștiinței unitare de neam, popor și națiune română au contribuit deopotrivă mulți factori. Spațiul carpato-danubiano-pontic, leagănul formării și afirmării poporului și națiunii române, a constituit dintotdeauna liantul unității românești. Limba vorbită a reprezentat simbolul esențial al unității românești. De la inițialul ”torna, torna fratre” exprimat în cel dintâi grai românesc, la Testamentul Văcăreștilor ”las vouă moștenire creșterea limbii românești și a patriei cinstire”, limba a unit permanent pe moldovean de muntean, de transilvănean, de bănățean, bucovinean sau dobrogean. Conștiința unității de limbă, de aspirații permanente spre o unitate politică pe meleagurile Daciei nu au dispărut niciodată. Ceea ce a realizat pentru prima oară – după veacuri de vitregii și asupriri străine – marele voievod Mihai Viteazu, la 1600, apoi moldovenii și muntenii la 24 ianuarie 1859, ceea ce a înfăptuit întregul popor român la 1 decembrie 1918 – Marea Unire – n-au fost decât îndeplinirea unui ideal intrat de veacuri în conștiința și în sângele întregului nostru popor: cuprinderea laolaltă a unei moșteniri străvechi. Acum, când marcăm 95 de ani de la Marea și Dreapta Unirea a tuturor românilor, se cuvine să rememorăm și să cinstim, după dreptate și bunăcuviință, faptele înaintașilor, ale fiecărei familii, ale fiecărei așezări românești, ale fiecărui ținut sau provincie istoria în parte, tocmai pentru a desluși unitatea din diversitate, comuniunea originară și perenă a neamului românesc, păstrată cu eroism jertfelnic neabătut de-a lungul întregii lui istorii. Vom încerca să aducem în atenție unele documente și informații istorice care atestă contribuția ținuturilor dintre Bistrița, Moldova și Siret la făurirea și menținerea unității de neam, la înfăptuirea Marii și Sfintei Uniri. Repere istorice despre ”Câmpul lui Dragoș” sau ”Casa lui Crăciun” atestă contribuția acestor meleaguri la făurirea statului românesc Moldova și apoi la menținerea independenței lui (lupta de la Codrii Hândăului – 1395, de la Războieni – 1476, de la Valea Viei – 1538 etc.). Activitatea mănăstirilor întemeiate pe teritoriul județului, în special Mănăstirile Neamț și Bistrița, prin răspândirea creațiilor religioase și istorice de aici în tot spațiul românesc și chiar european, confirmă contribuția acestui județ la menținerea și întărirea unității de neam în lume.
Se știe că în fostul ținut al Neamțului a existat – și există – cea mai mare concentrare de biserici și mănăstiri din România. Biserica și slujitorii acesteia au fost întotdeauna un suport temeinic nu numai pentru credința ortodoxă din această parte de țară, dar și pentru menținerea trează a unității de neam, a originii poporului român, a luptei pentru independență, libertate și unitate națională, atât a teritoriului național, din cele trei provincii istorice românești, cât și a celor despărțiți vremelnic de frații lor, prin raporturi teritoriale, așa cum s-a întâmplat cu frații noștri basarabeni. Stau mărturie, în sensul celor arătate, activitatea mănăstirilor întemeiate pe teritoriul fostului ținut Neamț, același în care s-au născut mari oameni de cultură, precum Creangă, Conta și mulți alții. Prin activitatea monahilor se confirmă, fără a exagera, modesta contribuție a județului, a instituțiilor sale religioase, dar și laice, a oamenilor de cultură ”plămădiți” în pământul acestor meleaguri pline de istorie și legendă.
O primă mențiune documentară este din 1863, când un grup de călugări, de la Mănăstirea Neamț, în frunte cu călugărul Andronic, a plecat în Rusia și a întemeiat Mănăstirea Chițcani, lângă Tighina, în Basarabia, partea Moldovei răpită de ruși în 1812. Această fiică duhovnicească a Mănăstirii Neamț a constituit un puternic factor de rezistență, ca și altele, a spiritualității românești, dar și un resort pentru unitatea tuturor românilor, în special la unirea basarabenilor cu România.
Mănăstirea Neamțului, cea mai veche din Moldova, ar fi fost ”întemeiată, în anul 1367, de trei călugări veniți din Târnovo (Bulgaria)”, iar prima biserică de piatră de la această mănăstire a fost zidită de Ștefan I cel Bătrân (Ștefan Mușat – n.n.), în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea”. Viața monahală de la cest lăcaș mănăstiresc ”era foarte decăzută în veacul XVIII”. Revigorarea se produse odată cu venirea la conducere a starețului Paisie, fiu de preot din Poltava (Rusia meridională) cu ceva studii la Kiev, după care se călugări la vârsta de 19 ani. Va peregrina în mai multe mănăstiri din Rusia, trece apoi în Țara Românească, de acolo la Muntele Athos, unde primi preoția. Persecuțiile ”guvernului turcesc îl făcură să se întoarcă în Țara Românească și de acolo în Moldova”. Mitropolitul moldovean Gavriil Calimah îi încredințează administrarea Mănăstirii Dragomirna, iar după răpirea Bucovinei de către Austria a fost trimis la Secu, județul Neamț. Se pare că stăreția la această mănăstire a fost deosebită, încât va primi și pe cea a Neamțului. Le-a insuflat călugărilor ”principiile cele mai înalte ale creștinismului”; înființă un azil pentru infirmi, câte o bolniță pentru ”bolnavi și alienați”, ”îndeamnă pe călugări să studieze operele teologice pe lângă Evanghelie și viața sfinților și îmbogăți biblioteca în mod simțitor”. Foarte important pentru activitatea acestuia: traduce din ”slavonește în românește” o mulțime de cărți religioase, a introdus liturghie în limba slavonă alături de cea în limba română etc.
Deși a avut succese în reformarea mănăstirilor puse sub ocârmuirea sa, în cele din urmă tocmai virtuțile și aptitudinile sale ”au alcătuit una din cauzele conflictului ce a izbucnit mai târziu între România și Rusia, pentru moșiile mănăstirești aflătoare în Basarabia, care a avut ca urmare pierderea lor pentru noi”. Renumele lui Paisie va trece peste hotarele Moldovei, fapt pentru care vor sosi numeroși călugări din țările vecine, majoritatea ruși.
Mănăstirile Neamț și Secu, eparhiile și celelalte mănăstiri moldovene posedau din vechime mai multe moșii în ținuturile de peste Prut. După anexarea Basarabiei de Rusia, în 1812, ”guvernul împărătesc nu luă nici o măsură specială în privința bunurilor posedate de mănăstirile și eparhiile moldovene în noua provincie”. Prin actul de organizare a Oblastiei Basarabiei din 1818, Alexandru I, averea acestora va fi supusă ca ”niște imobile aparținând unor proprietari rămași supuși moldoveni și locuind în Moldova”. Așadar, rușii vor acapara și averea mănăstirilor noastre dintre Prut și Nistru. Toate mănăstirile din Basarabia aveau biblioteci valoroase cuprinzând ”cărți vechi bisericești scrise în limba română și slavonă”, multe din ele ”cu scoarțe învelite cu un strat de argint aurit”, pe care rușii au avut ”grijă” să fie făcute ”nevăzute” și ”duse în interiorul Rusiei”, împreună cu majoritatea cărților din biblioteci. Boală nativă la muscali!
Dintre toate mănăstirile Basarabiei, ”cea mai bine organizată și cea mai bogată este mănăstirea Noului Neamț”. A rămas și sub numele de Chițcani întrucât se află lângă satul cu același nume, aproape de Tighina, ca o ”fiică a Neamțului din Carpații Moldovei Vechi”. Temelia, conform documentelor, ”s-a pus în 1863, pe moșia făcută danie mănăstirii Vechiului Neamț de către domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, în 31 august 1429, numită Zagorna, care avea o baltă și iezerul de la Nistru cu tot venitul”. Urmează alte danii de către același domn, în anii 1429 și 1430, Petru Rareș în 1456, Ștefan cel Mare și Sfânt și continuând cu Aron Vodă, devenind stăpână de suprafețe mari de pământ, ape și păduri. În 1593, turcii ocupă Tighina, iar călugării sunt nevoiți să fugă de pe moșia mănăstirii, nerecunoscându-li-se drepturile date de vechii voievozi români. Această stare de lucruri a durat până la 1771, când oastea rusească a Ecaterinei a II-a a ocupat Moldova. Egumenul Mănăstirii Neamț a început să intervină pe lângă Rumeanțev pentru recăpătarea moșiilor și bălților mănăstirii. După multă muncă, după ce ”s-a căpătat” declarația locuitorilor din satul Copanca, precum ”că după mărturiile bătrânilor se știe că acest sat Copanca a fost sat mănăstiresc și după ce a fost întrebat chiar și mitropolitul Gavriil Calimah asupra stăpânirii mănăstirii Neamțului, cercetarea s-a suspendat, prin încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi. Turcii erau din nou stăpânii Tighinei. Abia la 26 octombrie 1845 se hotărăște ca veniturile mănăstirii din Neamț, de la moșia Copanca, a bălților și iazurilor să fie trimise acestei mănăstiri, ea însă devenind proprietate a haznalei imperiului. Peste șapte ani, în 10 iunie 1852, acest domeniu a fost evaluat la ”224.183 ruble și 62 copeici”, hotărându-se ca prin banii primiți mănăstirea să-și cumpere altă moșie din dreapta Prutului, nerealizându-se acest lucru.
În 1858, Teofan Cristea, administratorul averilor Mănăstirii Neamțului din Basarabia, a refuzat să primească venitul tuturor averilor de la 1821 până la 1859 care se ridicase la suma de 112.223 ruble și 243/4 copeici, cerând ca moșia să fie redată mănăstirii, după cum hotărâse de la 1845. La 28 noiembrie 1860 prin hotărârea Consiliului de Miniștri Rus s-au cedat aceste moșii mănăstirii.
Din cauza luptei guvernului lui Alexandru Ioan Cuza pentru secularizarea averilor mănăstirești din Moldova și Muntenia, mulți călugări din Mănăstirea Neamț au fugit în Basarabia unde-i chema Teofan Cristea. Aceștia prin îngăduirea sinodului rus și a arhiepiscopului de Chișinău, au trăit 2-3 ani în satul Nemțeni din județul Chișinău. În noiembrie 1862 acești călugări cu toată averea lor încărcată în patru care cu boi au ajuns în satul Copanca-Chițcani, săvârșind slujba dumnezeiască după tipicul starețului Paisie, conduși fiind de ieromonahul Andronie. La 13 ianuarie 1864 li s-a aprobat să-și facă un nou lăcaș, deoarece biserica Chițcanilor cu hramul Sf. Nicolae era neîncăpătoare pentru numărul fraților ce creștea continuu. Biserica principală s-a ridicat cu multe greutăți, lipsind banii necesari. În sfârșit, ea va fi terminată de ”istov” abia în 5 noiembrie 1878, când a și fost sfințită de Pavel arhiepiscopul Chișinăului, afierosindu-se hramului Înălțarea Domnului. Alegerea egumenilor se făcea de către călugării din această mănăstire cu aprobarea mitropolitului Moldovei, iar în toate chestiunile administrative ca: tunderi noi în monahism, antimise, hirotonii, aparțin arhiepiscopului de Chișinău. De remarcat că se primesc mai mult monahi din Moldova, la care se vor adăuga și alții din Basarabia. Averea mănăstirii s-a înmulțit treptat. La începutul veacului XIX avea trei biserici clădite într-un stil aparte (nu bizantin). În jurul acestora au fost construite corpuri de chilii la care s-au adăugat cu vremea trapeză și o ”foarte bogată bibliotecă” așezată într-un loc anumit. Ea cuprinde ”foarte multe scrieri în limba română, rusă și slavă”. Cele mai multe au fost aduse de călugării veniți de la Mănăstirea Neamț. Aici se păstra și câteva manuscrise între care și manuscrisul starețului Andronic despre viața și monografia mănăstirii scrise în limba românească. Se mai păstrează oare sau a fost luată de sovietici și distrusă, ca multe altele din lăcașurile sfinte ale Basarabiei?
Oricum, conform documentelor vremii și a memorialisticii timpului gospodăria acestei mănăstiri ”face admirația tuturor călătorilor străini”. Între cele două războaie mondiale la această mănăstire a funcționat, cu bune rezultate, cel mai nou Seminar Teologic din Basarabia. Desființat în 1940, ca urmare a raptului teritoriului dintre Prut și Nistru de către sovietici, seminarul a fost reînființat în urma proclamării Republicii Moldova ca stat independent și suveran.
Prof. Gheorghe RADU
