Piatra Teiului și legătura sa legendară cu potopul

Piatra Teiului sau a Dracului, situată în coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui de pe râul Bistrița, declarată ca monument al naturii din 1951, are acum statutul de rezervație geologică, este numită științific “klippă calcaroasă”. La sfârșitul lunii iulie anul acesta, lacul de acumulare pe care se află stânca a fost umplut de resturi de material lemnos, deșeuri, leșuri și chiar deșeuri de elctrocasnice aduse de apele Bistriței din nord, de la Broșteni-Suceava. Autoritățile luptă încă din 1 august, când a fost declarată stare de alertă în zonă, pentru a curăța lacul de aceste deșeuri.

În acest context, nu putem să nu remarcăm legăturile de secole întregi care există între legendele locului și inundații, viiturii sau, în termeni populari, “potop”. În “Legenda Pietrei Teiului”, scrisă de Alecu Russo (“Fragment dintr-o călătorie în Munţii Moldovei”), în descrierea călătoriei sale din 1842, memorialistul leagă în mod direct Piatra Teiului de potop, semn că și în urmă cu peste două secole, apele Bistriței făceau ravagii în zonă. Povestea pietrei începe cu cea a ciobanului vrednic care reușește să răsădească un pui de tei pe această piatră, chiar cu prețul vieții sale: “Căţărându-se pe crengi, înţepenindu-se cu mâinile şi cu picioarele, a răsădit sus teiul – dar jos nu s-a mai coborât… Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca aşa cum o vezi, tot închircită a rămas…”.

Potopul Satanei și Piatra Teiului

Legenda continuă cu Satana care se luptă pentru a stăpâni lumea și, stând la băut cu Dumnezeu, dezbat năravurile politice: “Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene, de făţărnicie – căreia boierii îi zic politeţe, de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale”. Iar diavolul se oferă să-i pedepsească el pe oameni, fără a-și folosi puterile lui extraordinare drăcești, ci printr-un potop natural. Diavolul și Dumnezeu au făcut prinsoare, cel dintâi că, dacă va reuși să pedepsească oamenii printr-un potop, fără a-și folosi puterile supranaturale, va primi lumea, iar creatorul lumii că nu va reuși. Termenul stabilit era de trei zile. În cele trei zile și trei nopți, diavolul pornește o furtună grozavă. Cântecul cocoșului din cea de-a treia zi, însă, îi zădărnicește planurile.

“În vremea asta pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul Grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi aţâţa iar focul, ca să-şi usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În ţarc, oile, berbecii şi caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi şi cumplite – Hu-hu! – care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită şi cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele şi oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, şi deodată, pe nesimţite, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese şi coastele şi se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc aşezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Ţara Ungurească, creştea şi scădea pe măsură ce trupul se mişca. Şopotul izvorului limpede şi rece care ţâşnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi, şi cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. Hai! zise, a venit ceasul, am câştigat rămăşagul; a mea e lumea. Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. Şi poate – urmă – poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngereşti…

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriţei, când o chemare ascuţită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului. Şi ştii dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă aşa. Diavolul se cutremură, îşi descleştă ghearele, şi stânca pe care o vezi a căzut greu.

Trei zile şi trei nopţi a plouat cu mânie. Şuvoaiele duceau departe pe Bistriţa revărsată bucăţi de case, brazi fărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc şi se împotriveşte şi fulgerului, când trăsneşte pe vârful ei. Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale, şi apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse şi să înece lumea.

Câteodată, în nopţile urâte, se aşează iar pe stânca de sus… Atunci, ca la o vrajă, toate tac, şi toate focurile se sting…”, spune Alecu Russo în frumoasa lui legendă.

Legenda populară a căpcăunului

Dar legenda povestită de Alecu Russo în scrierile sale nu a fost o invenție a scriitorului îndrăgostit de meleagurile Moldovei. Aceasta circula deja în munții Neamțului, transmisă prin viu grai, din generație în generație, într-o formulă mereu modificată, așa cum se întâmplă în cultura populară tradițională care este mereu vie. Una dintre cele mai cunoscute legende despre Piatra Teiului sau Piatra Dracului, așa cum mai este cunoscută, și care, probabil, a fost sursa de inspirație a lui Alecu Russo este cea a căpcăunului care ademenea fete tinere pe care le transforma apoi în stane de piatră pe muntele Ceahlău.

Legenda populară spune că, într-o văgăună a Ceahlăului, trăia cândva un căpcăun, ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. El făcea mari necazuri oamenilor care locuiau prin satele de la poalele muntelui, căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui Ceahlău şi le transforma în stane de piatră, care mai de care mai ciudate.

Legenda locului spune că un gospodar din vatra Călugărenilor (comuna Piatra Teiului), rămas fără fiica sa cea mai frumoasă, a reușit să-i convingă pe săteni să se ridice împotriva căpcăunului, înarmați cu furci, topoare, coase și buzdugane, pentru a-l ucide, iar fiicele satului să scape de urgia acestuia. Oamenii s-ar fi așezat la pândă în Gura Bistricioarei, dar căpcăunul i-a văzut de sus, de pe munte și, la căderea nopții, a pornit o furtună teribilă (din nou motivul popular al potopului!) pentru a scăpa de următorii săi.

În ajutorul sătenilor a venit duhul bun al muntelui Ceahlău – transfigurat dintr-un moșneag cu plete albe și lungi, precum plăieșii domnitorului Ștefan cel Mare, într-un voinic chipeș călare pe un cal înaripat. El a pornit în urmărirea căpcăunului care a încercat în fel și chip să scape, încercând să arunce asupra oamenilor ridicați împotrivă-i o bucată uriașă de stâncă pe care o smulsese de pe munte. Dar, duhul muntelui, care îl urmărea i-a tăiat ghearele căpcăunului cu spada sa, iar stânca s-a prăbușit la vale, în apele Bistriței, acolo unde o putem vedea și astăzi, sub denumirea de Piatra Dracului.

O altă legendă ce circulă de veacuri în zonă povestește că stânca își schimbă locul în fiecare noapte, iar când dracul se apropie, toate focurile din satele vecine se sting, iar animalele tac. Profesorul de istorie dr. Daniel Dieaconu, de la Grințieș, vorbește în scrierile sale despre legătura dintre haiduci și piatra legendară care măsoară 23 de metri:

“O legendă veche spunea că lângă stânca mare de lângă apa Bistriţei s-au oprit haiducii din banda lui Vasile cel Mare să-şi împartă prăzile. S-au cinstit şi cu un urcior cu vin şi au început şi întreceri în putere şi iscusinţă în mânuirea armelor. S-au pornit să arunce baltagul, fiecare cât putea de sus. Vasile cel Mare a aruncat baltagul până în vârful stâncii, unde s-a înfipt. Nu la mult timp, acolo a ieşit un pui de tei şi haiducii i-au zis Piatra Teiului…” (Mesagerul de Neamț – 18 octombrie 2022)

Despre astfel de legende vorbește în scrierile sale (“Pe plută de la Dorna la Piatra”) și Alexandru Vlahuță, lacul și piatra legendară continuând să fie sursă de inspirație pentru mulți scriitori din țară și de peste hotare.

Angela CROITORU

Surse: Alecu Russo – “Fragment dintr-o călătorie în Munţii Moldovei”, ”Legendele Muntelui Ceahlău (II) / L-a vrut dracul, dar a devenit Muntele lui Dumnezeu”, Prof. dr. Daniel Dieaconu, Mesagerul de Neamț, Revista Coolt