Personalitatea lui Cuza este fascinantă pentru oricine. Contemporanii l-au adorat, dar l-au și mânjit cu noroi. A rămas în istorie ca domn al Unirii, iar în mentalul colectiv ca un erou. Pare omul providențial, cel care a schimbat destinul unui popor de unul singur, luptând cu toată lumea, imperii vecine, clasa boierească, liberalii, biserica și cu mentalitățile poporului. Prin poziția ocupată, s-a aflat în miezul evenimentelor, pe multe le-a provocat, a avut talentul de a armoniza lucruri ce păreau de neapropiat. Încă din timpul domniei a fost aproape zeificat:
”Celui ce-a făcut Unirea
Celui ce-a luat averea română din mâinile străinilor.
Celui ce-a împroprietărit pe clăcași.
Celui ce-a chemat pe toți românii în drepturile civile și politice.
Celui ce-a dat instrucțiune gratuită și obligatorie pentru ambele sexe.
Celui ce-a omorât moartea.
Celui ce-a armat țara.
Apărătorului românismului.
Protectorul naționalităților.
Părintele Patriei.
Domnitorului românilor, Alexandru Ioan Cuza.
Recunoștință eternă.”
Acest text poate fi considerat prima odă pentru Cuza, imediat după Plebiscitul din 1864. Ea era inscripționată în redacția unui ziar din epocă, «Buciumul», condus de Cezar Bolliac. Portretul făcut lui Cuza în aceste rânduri a fost preluat, prelucrat, amplificat apoi, în texte istorice, manuale, materiale de propagandă și, încet-încet, cel prin persoana căruia s-a realizat unirea Moldovei și Șării Românești, a căpătat dimensiuni tot mai mari. S-au scris povestiri despre el. Domnitorul veghea să nu fie înșelați oamenii la cântar, umblând deghizat prin piețe. A sacrificat totul, viață personală, avere, pentru binele patriei. A devenit un simbol moral pentru generațiile tinere, el fiind sprijinit doar de un grup mic de oameni, care, și aceștia, l-au trădat formând «Monstruoasa Coaliție». După dispariția sa fizică, numele său a fost dat unor localități, școli, instituții. S-au bătut medalii, monede etc. Cei care l-au silit să abdice au rostit apoi cele mai calde cuvinte la dispariția sa.
Erau aceiași oameni care spuneau despre Cuza că este un tiran, un cartofor, un afemeiat, care nu ține cont de interesul țării, care vrea să întemeieze, fără niciun drept, o dinastie. Un articol, apărut în 1865, în ziarul «Clopotul», condus de Eugeniu Carada, îi face un portret înspăimîntător: «O greșeală, o nebunie sau crimă, numiți faptul cum voiți, a pus soarta țării în mîinile lui Cuza, sunt aproape 7 ani… Destulă răbdare, destulă umilință, destule mizerii. Clopotul deșteptării a sunat, ora a sosit, unde să ne sculăm din somnul adînc în care suntem afundați… Ori unde ne întoarcem tot mizerie și mizerie; în orice parte pui urechea, tot plînsuri și răsunete de disperare; în toate clasele societății veți afla aceeași nemulțumire; După ce toate clasele, toate libertățile publice, toată puterea morală și materială a țării s-a stins în mîinile inepte ale acestui om, suntem în drept a-l întreba ce ai făcut din noi? Ai sugrumat libertățile în numele libertății! Ne-ai dat vot universal, dar cum? Ai chemat o turmă ignorantă care, sub disciplina biciului, a votat pentru creațiunea unui dictator nerușinat. Principele Cuza nu ne mai poate înapoia acele ce ne-au răpit, căci prin aceasta ar mărturisi singur nulitatea sa politică; ar mărturisi cum calea apucată de el a fost trădarea țării”.
De unde aceste diferențe de percepție? Ele nu vor putea fi înțelese decât dacă le judecăm în funcție de epoca respectivă, de situația clasei politice românești, de contextul internațional, de lupta disperată pentru a trasa un drum de dezvoltare a statului proaspăt înființat, renunțând la idei preconcepute.
Alegerea lui Cuza ca domn și în Țara Românească, se știe, a avut loc ca urmare a acțiunilor directe de presiune ale partidei liberale. Ce nu se spune suficient de puternic și clar este că fără acceptul partidei boierești, a conservatorilor, unirea personală nu s-ar fi putut realiza. Acceptul acestora, ca urmare a majorității clare pe care o aveau în Adunarea Electivă, a însemnat pentru noul domn necesitatea de a colabora cu ei în conducerea statului. De aici, instabilitatea guvenamentală, schimbările dese de prim-miniștri, opoziția când a unei grupări, când a alteia față de măsurile promovate de domnitor.
Domnitorul Cuza a fost un om al timpului său, a folosit neînțelegerile dintre politicienii timpului pentru a-și promova proiectele. A luptat de multe ori cu mijloace nu prea curate. Deși nu există documente care să ateste direct implicarea sa în asasinarea primului ministru Barbu Catargiu, liderul de necontestat al conservatorilor, contemporanii l-au acuzat că a protejat suspectul pricipal (vezi și Alex Mihai Stoenescu, cu o interpretare îndrăzneață a surselor istorice). Motivații ar exista suficiente. Barbu Catargiu voia o altă cale pentru dezvoltarea țării, era împotriva liberalilor și era gata să treacă un proiect de lege agrară favorabil marilor proprietari.
Un alt episod: înnăbușirea brutală a unor mișcări orășenești sau țărănești. Aici domnitorul nu are nicio șovăială. La Craiova s-au înregistrat 13 morți, 22 de răniți și în jur de 200 de arestați. Armata trage în manifestanți, morții sunt aruncați în bălegar. Populația se revoltă, la fel ca și la Ploiești. Motivația revoltelor: impozite mult mărite, o povară fiscală excesivă. Act necesar pentru stabilitatea fragilului stat sau exces de zel? Domnitorul Cuza nu îi sancționează, mai mult chiar, autorii represiunii sunt avansați.
Moralitatea lui Cuza, după standardele de atunci sau de acum, a fost judecată aspru. Legătura lui cu soția caimacamului Vogoride, folosită în interes politic, era de notorietate. La fel, legătura aproape oficializată cu Maria Obrenovici, cu care a avut doi copii, înfiați de Cuza cu acordul soției sale. Deși domnitor, a păstrat amanta la curte, suportând oprobiul public, atitudinea critică a cancelariilor europene.
Secularizarea averilor mănăstirești nu i-a adus o imagine prea bună printre preoți, care aveau cel mai puternic element de propagandă. Chiar și astăzi circulă broșuri în care este acuzat pentru acel act.
Cu toate acestea, Cuza a rămas în sufletul poporului, ca un model de conducător. Iar cei care l-au alungat de pe tron au devenit monstruoși. Pe nedrept, credem, pentru că ei doreau doar continuarea procesului de devenire al țării. Pe calea aleasă de ei, potrivit intereselor pe carele reprezentau. Și este bine de precizat că a existat aproape o unanimitate. Liberalii, împreună cu conservatorii, dar și moderații s-au aliat, pentru că au considerat că domnitorul Unirii a părăsit misiunea ce i-a fost încredințată, prin regimul autoritar instalat în 1864. Judecata lor era simplă: noi am vrut unirea, noi l-am acceptat pe Cuza, el trebuie să plece acum, iar noi refacem atmosfera din timpul actului decizional al unirii. A urmat abdicarea forțată, cu un domnitor care deja luase hotărârea să se retragă.
În perspectivă istorică, judecat fără ură și părtinire, Cuza Vodă, în ciuda greșelilor sale, a rămas în memoria oamenilor ca un domn care a dorit să facă lucruri bune și a acționat pentru aceasta. Că vremurile nu erau pregătite pentru ce voia el, că țara nu era pregătită, că multe legi erau doar o preluare mecanică, erau forme fără fond, că a greșit, toate acestea nu au contat pentru popor. Ei l-au identificat, pe bună dreptate de multe ori, ca fiind aproape de nevoile, de aspirațiile lor și l-au recepționat în consecință. Și i-au apreciat voința de a schimba o stare de lucruri pe care toată lumea simțea nevoia să o facă. Putem spune că opera legislativă a lui Cuza, importantă și decisivă pentru calea de dezoltare a țării aleasă de domn, a fost depășită de modul în care a fost judecat de mentalul colectiv. O aplecare istorică mai atentă, neinfluențată de interese politice, de tabuuri, ar putea descifra mecanismele prin care Alexandru Ioan Cuza a devenit un mit pentru poporul român. O posibilă explicație ar consta în dorința oamenilor de avea un model, el lipsind de la marii domnitori moldoveni sau munteni. Revoluționarii de la 1848, mulți dintre ei luptători pentru unire, păreau ca un altoi ce nu se potrivea pe sufletul poporului român. Poate și pentru că erau percepuți ca fiind promotorii intereselor unei organizații internaționale care punea pe prim-plan libertatea, egalitatea și fraternitatea, înaintea intereselor naționale. Excepția s-a numit Avram Iancu, în Transilvania, rămas în memoria românilor drept Crăișorul Munților. Destinele tragice ale celor doi, lupta lor pentru idealurile naționale, le dau dreptul să ocupe locul de gală în istoria românilor.
Prof. Cristina BĂLĂNESCU
