Caragiale e cu noi!

„Caragiale de trăia / Sigur că ne mai scria / O piesă cu succes de casă / O guvernare furtunoasă”

Se zvonește prin ziare că, într-un viitor apropiat, în cetatea de sub Cozla se va dezveli un bust Caragiale. Oare? Să nu uităm că la bustul lui Eminescu s-a lucrat opt ani. Când proiectul va deveni realitate, pietrenii pot declara cu mâna pe inimă: „În sfârșit i s-a făcut dreptate lui Caragiale!”. Ce vreau să spun? Dramaturgul a locuit la Piatra Neamț, cât timp a fost revizor școlar al județelor Neamț și Suceava. A stat undeva în preajma Casei Lalu, fostă Casa Pionierilor, Palatul Copiilor de astăzi. A cunoscut locuri mirifice, oameni de ispravă și monumente istorice. A gustat din liniștea molcomă de la Agapia și s-a hodinit în case cu cerdac și brazi la poartă. S-a întâlnit cu „crema” târgului (intelectualii momentului) și a făcut parte din Colectivul de redacție al revistei „Asachi”. Răsplata pietrenilor? Zero tăiat în patru. Au numit un fundac de câteva case „Str. I.L. Caragiale”. Atât. Cum alții – ca de pildă istoricul Dumitru Almaș, nemțean get-beget – nu s-au bucurat nici de atâta prețuire, nu are rost să mai comentăm.

Conu’ Iancu îi iubea pe moldoveni

De câte ori ajungea la Iași, trăgea la redacția ziarului „Opinia”, proprietatea lui A.A. Bădărău, poreclit „Vulturul Moldovei”. Cum nenea Iancu era amic politic cu Take Ionescu, vorbea la întâlnirile partidului, ținute la circul „Sidoli” și foarte apreciat de ascultători. Se plimba cu bătrânul Bădărău prin livada ce cobora spre Munteni, în podgoria Copoului. Discutau problemele de actualitate, dar și despre feciorii lor. Paradoxal, dramaturgul nu avea păreri prea bune despre progenitura lui, Matei. N-a crezut niciodată în talentul literar al fiului. Credea că are în cap numai prostii și fumuri, numai „blazoane și diplomație”. Când dorea să-l isterizeze, îl întreba batjocoritor: „Mă, Caragelea, ce mai faci?” Și scandalul era gata. Feciorul își arăta colții. Povestea: „Îmi prezicea eșecul sigur al planurilor mele de viitor. N-ai să fii nimic din toate câte visezi. Nimic, nimic, nimic!”.

Și, pentru că „Viața Românească” din anii 1906-1916 a fost cea mai bună revistă, Caragiale ajungea și pe aici, când venea în „dulcele târg”. Chiar colabora la revistă. De fapt, redacția era la o sută de pași de Piața Unirii, pe str. Golia, azi Cuza Vodă.

De obicei era primit de șeful ăl mare, Garabet Ibrăileanu, directorul gazetei. A rămas de pomină o întâlnire dintre cei doi, când au tăifăsuit o noapte întreagă. A fost un fel de spectacol oratoric, în care a ieșit învingător musafirul, o personalitate covârșitoare. Ibrăileanu a rămas extaziat. Mai târziu, a relatat, cu amănunte, gesturile și mișcările musafirului, fiind stăpânit de uimirea și admirația stârnite de acest spectacol fenomen. Spunea: „Scriitorul Caragiale din noaptea aceea a atins culmea în prețuirea mea. A fost la nivelul actorului din el”. Referindu-se la eroii schițelor și pieselor sale, spunea sincer: „Îi urăsc, bre, îi urăsc!”. Pomenita întâlnire a fost narată mai târziu și de Mihai Sevastos, Iorgu Iordan și Aurel Leon.

Cu musca pe căciulă

În toamna lui 1884, când a avut loc premiera admirabilei piese „O scrisoare pierdută”, politicienii din ținutul Neamț au intrat în fibrilații. Se simțeau cu musca pe căciulă. Erau convinși că turma de Cațavencu, Trahanache, Dandanache, Farfuridi, Tipătescu, Zoe et co, sunt chiar ei. Matrapazlâcurile făcute le provocau insomnii. „Eroii” lui Caragiale de la Piatra Neamț nu și-au găsit liniștea până nu i-au scris fostului revizor școlar de altădată. „La cine se referă comedia?”, au întrebat ei disperați. „La politicienii care fraudează alegerile electorale, de oriunde” – a răspuns cel întrebat.

Se spune că opera unui dramaturg e apreciată sau recuzată de spectatori, de cititori. Ei, și numai ei, dau verdictul, dacă autorul merită piedestal sau nu. Cum opera lui e foarte bogată, alcătuită din piese de teatru, scăpărătoare de duh ca „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Moftul Român”… e sărbătorit la Ateneul Român, unde primește o pană de aur. Orice român de bună calitate îl are în biblioteca personală pe Caragiale. Seara, ostenit de problemele zilei, sastisit de măscărelile de la televizor, deschide „Momente și schițe” și citește: Dascăl prost, Premiul întâi, Bacalaureat, D-l Goe, Vizita… E o plăcere. Și liceenii îl simpatizează pe dramaturg. E „bășcălios”, face mișto de guvernanții momentului. Când, la Bac, le dă Caragiale, e veselie mare. Ies de la proba scrisă declarând: „Am făcut tot!”. Că nu-i chiar așa, se vede la afișarea rezultatelor. Ce rămâne în urmă? Niște superbe perle. Câteva: „Acțiunea comediei se desfășoară în Capitală a căru-i nume autorul nu ni-l dă”. „O scrisoare… descrie o întâmplare haioasă din vremea alegerilor”, iar „Tipătescu este un integru romantic”. „Caragiale a fost un mare poet care a scris multe opere literare, romane scrise și teatru”. „Este cel mai mare scriitor de comedii și tragedii”. „Chiar prin alegerea numelor fiecărui personaj, Caragiale dă cititorului o stare de amuzament. La auzirea acestor nume nu poți să nu te amuzi. Nu te amuzi, dar tot zâmbești puțin”. „Polițistul Pristanda recurge la numeroase măgării”. „Trahanache este tipul junelui încornorat”. „Personajele lui Caragiale se caracterizează prin ilaritate”. „Tipătescu este un nume care provine de la tip, la care se adaogă restul cuvântului”. „Era un tip care avea și relații conjugale”. „Zoe este femeia debordantă a urbei în care ea este cea mai mare dramă”. „Cațavencu vine de la cuvântul cață (vorbă multă) și veică (care înseamnă cocă plină)”…

Națiune, fii bărbată!

Să revenim la sărbătoritul nostru Caragiale, de la nașterea căruia se împlinește un număr de ani. Toți mioriticii sunt chinuiți de întrebarea: ”Lumea lui Caragiale e lumea noastră?” Exegeții din domeniu pretind că DA. Caragiale e actual și interesează. Exagerează? Nicidecum!

Doriți să-l vedeți pe Pristanda? E în drum, pândește conducătorii auto, să le ia permisul și să-i amendeze. Atenție! Cu amenzi care, uneori, frizează și hilarul, și imposibilul. Scuza lui: „Familie mare, renumerație mică”. Șofer fiind, te bate gândul să te tooot duci… unde nu vezi polițiști.

Așa cum știți, Caragiale e permanent cu noi. Evident, dacă aveți în portofel bancnota de 100 de lei. Cei care l-au instalat pe bancnotă au de toate: simț al umorului, ignoranță, cinism, prezență de spirit, indiferență, cultură pe sponci etc. Marele scriitor plecat din satul Haimanale își vede publicată o piesă greu încadrabilă. E comediedramă, tragediefabulăsatiră sau o capodoperă de râsu-plânsu-bocetu pe ruinele unor speranțe deșarte?

Toată lumea e de acord că trăim vremuri aspre, aprige. Suntem actori ai unor acțiuni montate de alții. Se joacă în fața noastră soarta omenirii și civilizației. Pot fi momente interesante, nicidecum vesele. Transformările brutale presupun noi adaptări. Ele cer o elasticitate specială, pe care noi nu o avem… „Aoleu! Vai de biata țară!”… din două – una, dați-mi voie, ori să se revizuiască primesc!, dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc!, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale. Din această dilemă nu puteți ieși!”. În consecință, „țațo, mor!”, vine leul greu.

Noroc că poporul nostru e glumeț în felul lui, aparent inconștient de ziua de mâine, bucuros în clipa de față. Unui astfel de popor nu-i stă bine suferința, chiar când nu are ce mânca, plătind pentru păcate pe care nu le recunoaște. Românul nu admite altă situație decât gluma. Oricât de necăjit ar fi, la bodegă trebuie să afle ce-a mai spus președintele Băsescu astă seară la televizor și de ce țăranii din sat „îs bețivi”?. Cum Caragiale e cu noi în suflete și în buzunare, scoate milionul cu chipul lui… și dă de băut la toți. Și sătenii îi țin hangul. „Curat, murdar, coane Fănică”!

Lumea lui Caragiale e lumea noastră. Aceasta fiindcă eroii săi au fost luați dintr-o lume similară cu a noastră. Și atunci era vorba de suprimări, de șomaj, și atunci erau ariviști, tipi ca X, Y, Z. Lumea lui Caragiale e o lume fericită în inconștiența sa. O lume fără probleme extraordinare. Oamenii petrec și se bucură. Totul se rezolvă cu „pupat piața Independenței”. Nimic feroce, nimic criminal. Eroii sunt imparțiali, sunt șmecheroși, dar nu sunt bandiți, mafioți. Se zice că românii au cei mai mulți șmecherași, golănași pe metru pătrat.

Când ne vom despărți de lumea lui Caragiale? Greu de răspuns cu acribie. Cât timp meseria celor din Parlament este „auto”, exclusiv auto, nu sunt speranțe. Ne îndepărtăm tot mai mult de „o viață luminoasă”. Parol! Deocamdată, bogatul sărăcește, iar săracul devine și mai sărac. Banul, sângele economiei, hotărăște tot. Națiune, fii bărbată (de un milion)! Evident, cu nenea Iancu.

Prof. Dumitru RUSU