Minunea de a crede (V)

Drumul început cu săptămâni în urmă, în efortul de a culege mărturii despre personalitatea Părintelui Iustin Pârvu, ne-a dus la Mănăstirea Vlădiceni de lângă Iași, unde l-am găsit pe Părintele Calistrat, care a binevoit să ne ofere o bucățică din timpul său, altminteri foarte încărcat, pentru o convorbire deschisă despre timpul pe care l-a petrecut cu eroul serialului nostru. Sfinția sa a fost părtaș la ridicarea edificiului de la Petru Vodă, a fost într-un dialog duhovnicesc cu Părintele și am considerat că poate să ne ofere o imagine corectă și pertinentă despre omul care și-a dăruit viața crezului în Dumnezeu.

Începuturile…

”Am ajuns la Petru Vodă, prin cineva, când acolo era deja turnată temelia bisericii și Părintele Iustin era înconjurat de o mână de oameni, călugări care trudeau din greu pentru a înfăptui lucrarea pe care au început-o. Sigur, multă lume s-a întrebat de ce Petru Vodă și nu alt loc. Răspunsul l-a dat tot Părintele, în mai multe rânduri, când și-a exprimat dorința de a reveni aproape de locurile copilăriei, de Ceahlău, de oamenii de acolo. Practic, dacă e să privim în urmă, perioada detenției nu a fost decât o sincopă, drumul început din tinerețe fiind continuat imediat după descătușarea din ororile sistemului de atunci. Probabil că dacă nu era episodul acesta, lucrurile ar fi fost altfel, dar e mai bine să luăm faptele așa cum s-au derulat”.

Am aflat că Părintele Iustin avea încredere în cei ce lucrau acolo, era părtaș la orice etapă a ridicării construcției și mai cu seamă era priceput în a vedea ansamblul. Sfinția sa avea proiectul în minte și nu puține au fost momentele în care a zis ”Măi, aici nu e bine. Dați jos și faceți așa.”

L-am întrebat pe Părintele Calistrat cum a perceput perioada petrecută la așezământul de la Petru Vodă, perioadă în care s-au făcut multe, s-a ridicat un complex de clădiri și s-a edificat o obște de călugări într-un loc în care se ajungea destul de greu. ”În primul rând, se cuvine delimitat un lucru. Pentru cei din afară, ridicarea mănăstirii de către un număr restrâns de oameni poate fi ușor încadrat în sfera minunilor, dar lucrurile au stat altfel. În istoria lăcașului, eu am identificat, până în 2008 când am venit la Iași, două mari etape. Prima – de la început și până prin anii 2000 și a doua – din 2000 până la plecarea Părintelui la Dumnezeu. Prima etapă se poate caracteriza prin cuvinte puține: armonie și credință. Totul se desfășura în jurul Părintelui, care a dovedit reale calități de gospodar. Sfinția sa era în centrul grupului de acolo și întreținea sporul lucrării, printr-un dialog permanent cu frații întru credință, cu lucrătorii care trudeau acolo. Sigur că multe resurse care au ajuns acolo i se datorează Părintelui Iustin. Mulți creștini din zona Ceahlăului, dar și din vecinătăți au contribuit necondiționat la efortul Părintelui de a ridica mănăstirea.”

”Din Ardeal, din Bucovina, din zona Neamțului veneau oameni care întrebau de ce este nevoie și nu precupețeau niciun efort în a ajunge la Părintele Iustin și a-și oferi ajutorul. Părintele, pe unde a fost, a lăsat în urmă numai bine și poate acest lucru a contribuit esențial la aportul de resurse ce a venit la Petru Vodă”

Prima etapă a fost una extrem de rodnică și datorită faptului că obștea era restrânsă numeric și luarea deciziilor era ajutată de unitatea care se crease în jurul Părintelui Iustin. Altfel zis, observăm că una din căile promovate de Sfinția sa în discursurile sale adresate credincioșilor a fost verificată: unitatea. Mesajul de unitate a fost continuat până în ultimele zile ale Părintelui și se regăsește în scrisoarea către poporul român, publicată în media de profil și preluată și de noi. Un alt atribut declarat de Părintele Calistrat, armonia, am conchis împreună că s-a datorat stilului de viață simplu și smerit din acel loc. Orice era făcut cu priință, cu credință, cu sentimentul că cineva de sus veghează la acea lucrare și face ca să fie. Frăția sub patronajul credinței, insuflată celor de acolo de Părintele Iustin, a funcționat astfel încât latura fizică a efortului să nu fie percepută ca o povară. Era o bucurie, un spor evident că toate se făceau aidoma zicerilor și dorințelor celor de acolo.

Și totuși…

l-am întrebat pe interlocutorul meu, dacă nu a existat nicio piedică. ”Piedici au fost, dar au fost depășite. Era suficient să se pomenească dacă e nevoie de ceva sau este un impas și Părintele Iustin fie dădea soluția, fie resursa. Sigur, Părintele era mult mai în putere, avea energie, era animat de dorința de a vedea dus la bun sfârșit această lucrare. O altă problemă, în opinia mea, este aceea că dacă Părintele ar fi avut aproape un economist priceput, un econom cum este denumit într-o astfel de obște, lucrurile ar fi fost mult mai bune și poate mai rapide. Dincolo de atributele generale enunțate să știi că au fost și momente mai puțin faste. Dar îndemnurile ce veneau de la sfinția sa au avut darul de a netezi drumul și a face loc împlinirii”. Dacă dominanta primei perioade a fost una ce tușează modelul de a face ceva cu folos, în cea de a doua s-a resimțit o scădere. Obștea s-a înmulțit, s-au format mici grupuri de interese, o parte din frâie au mai slăbit, toate acestea și pe fondul slăbiri fizice a Părintelui, care a început să resimtă efectele perioadei de detenție. Nu se cuvine să aducem atingere sau să judecăm ceea ce s-a petrecut acolo, dar Părintele Calistrat a ținut să precizeze că ”o parte a ceea ce s-a pomenit sau s-a atribuit ca aparținând sfinției sale, nu reprezintă adevăruri absolute, ci multe sunt scorneli sau acte de o factură nedemnă realității trăite acolo”.

Mesajul politic

Se știe că Părintele Iustin a fost categorisit ca fiind un susținător al Mișcării Legionare, chiar și după expirarea perioadei de detenție. Părintele Calistrat mi-a relatat faptul că Părintele nu făcea politică de niciun fel. Pentru el, toți erau oameni ce trebuie călăuziți, ajutați, sprijiniți și îndreptați spre credința în Dumnezeu. Singura politică făcută, dacă poate fi denumită astfel, a fost dragostea pentru poporul român. Părintele a încercat să insufle pe lângă credința în Dumnezeu, dragostea pentru valorile naționale, pentru tradiția ortodoxă a neamului nostru, pentru verticalitatea strămoșilor și exemplul istoric al liderilor pomeniți în cronici.

”Părintele a rămas cu sufletul între frații de suferință, chiar dacă trupul era la Petru Vodă. Obișnuia ca, la fiecare sărbătoare sau pomenire a morților, să se roage și să-i pomenească pe toți ce au fost în periplul detenției. Și nu erau puțini. Că au fost politicieni ai vremii sau închiși pe cauze politice, asta nu înseamnă că pomenirea lor poate fi considerată ca o continuare a unui crez politic”

Tulburător rămâne finalul mesajului către poporul roman scris de Sfinția sa, la fel de tulburător ca întreg conținutul.

”Cât o să mai taci ?

Trezește-te, popor român, trezește-te român adormit și nu lăsa să se șteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ti-au lăsat părinții, nu îți lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu știai să scrii.”

Faptul că Părintele a arătat permanent o cale spre mântuire prin credință, smerenie și simplitate a fost reiterat și de Părintele Calistrat. Dincolo de subiectivismul apartenenței la cei ce-L slujesc pe Dumnezeu, am încercat să obțin o imagine umană a Părintelui. ”Nu era un om impunător, dar în perioada dinaintea accentuării suferințelor fizice, era deosebit de energic. Nu vorbea mult, vorbea însă plin de conținut. Cuvintele sale nu erau multe, ci pline de miez. Ca om iradia bunătate, liniște. În preajma lui te simțeai ocrotit, adăpat de harul său și gata să-i urmezi exemplul. Îmi amintesc că, indiferent de derularea unei zile, Părintele era prezent mereu la liturghia ce se desfășura după miezul nopții”

”Întruna din nopți, aflându-mă prin curtea mănăstirii, cineva a întrebat de Părintele Iustin. Un călugăr a zis sec: «Cred că doarme la ora asta». Dar nu era așa. Am mers la chilia sa și era un mic spațiu lăsat de perdea la fereastră și l-am putut vedea stând cu Psaltirea pe brațe și răsfoind pagină cu pagină”

Părintele a ținut să fie un model pentru frații săi întru credință și nimeni nu a găsit vreo sminteală ori o abdicare de la drumul său în acest sens.

În același timp, pelerinajele la Petru Vodă au început să se înmulțească, prin urmare, efortul de a asculta și de a împărtăși nevoile și necazurile a devenit semnificativ. Am întrebat cum reușea Părintele să facă față avalanșei de oameni încărcați cu diferite necazuri ori nevoi.

”Părintele avea o mare putere de a asculta…

Avea multă răbdare și fără așa ceva nu-i posibil. Veneau oameni care l-au perceput greșit în sensul că îl vedeau ca fiind un vizionar. Dar nu era așa. Închipuieți că venea câte unul cu un proces sau un fapt în derulare și cerea să i se spună dacă o să fie într-un fel sau altul. Nimeni nu putea să zică așa ceva. Părintele îndemna mereu la rugăciune, pentru că, prin rugăciune, știa că resursele din interiorul nostru erau sporite și se putea ieși dint-un impas sau altul. Recomanda în locul unei predicții gratuite să îndemne: «Ia și citește rugăciunea asta și o să vezi că o să fie bine»”.

Decodificând din altă perspectivă, Părintele Iustin reușea să decompenseze stările tensionate date de un stres de așteptare sau de evitare prin îndemnuri la a te adânci în altă dimensiune. În credință. Întărea astfel reperul reprezentat de credința în Dumnezeu la cei ce acest lucru era umbrit de teroarea sau disconfortul perioadei tensionate.

”Părintele Iustin a ajutat multă lume. Și material, și cu sfaturi. Numai că el avea un simț special. Detecta pe cei ce au într-adevăr nevoie de ajutor. Altfel zis, te citea, știa cu cine stă de vorbă. Asta nu înseamnă că judeca pripit, la prima impresie, dar cine intra la el putea fi convins că Părintele îl asculta și-n același timp avea capacitatea de a decela care e nevoia reală din potopurile de cuvinte pe care trebuia să le asculte. Un lucru oarecum hazliu era atunci când era asaltat de tot felul de oameni, care țineau să-i povestească nimicuri sau fapte de importanță minoră. Avea o ironie extrem de fină. De pildă, în situații de genul celei pomenite, părintele zicea: «Măi, ia mergeți să mâncați ceva, că poate sunteți trudiți de pe drum și vin și eu îndată, că mă așteaptă niște rânduieli după care vin la voi». Oamenii mergeau mâncau și, la final, venea părintele: «Ați mâncat? Acuma mergeți cu Domnu’ înainte și rugați-vă pentru binele vostru». Iată unul din mecanismele prin care Părintele se proteja de un așa zis balast, încărcătură. Sigur că nu e ușor, pentru că din practica curentă și eu sunt asaltat de fel de fel situații relatate cu o anumită trăire. Sigur că numărul este incomparabil mai mic, de aceea efortul Părintelui eu zic că a fost unul considerabil.”

Impactul tehnologic

Am deschis subiectul criticilor pe care le-am citit, prin care Părintele își exprima indignarea față de acapararea timpului și preocupărilor de tehnologia utimilor ani. ”Părintele Iustin nu respingea așa ceva. Dimpotrivă. Era deschis la nou și mărturie stau ideile sale puse în practică sau binecuvântate de el. Știți de revista editată acolo, de site-ul mănăstirii și multe altele. Părintele nu era de acord cu asimilarea nesăbuită a produselor care îndepărtau omul de la credința în valorile adevărate. Critica faptul că pruncii din ziua de azi, în loc să se joace, stau cu orele cu ochii în calculatoare și recepționează mesaje nocive.” De aici și îndemnul ca mamele să joace un rol mai accentuat în educația celor mici. Să-i îndemne să se roage. Să învețe. Să fie responsabili. În acest sens, am întâlnit cazuri în care îndemnul Părintelui a prins rădăcini și tinerii au prins dragostea de credință și acum se pregătesc să devină preoți, sau au devenit conștienți de rolul învățăturii și s-au adâncit în ea.

Am pomenit de vehemența Părintelui legată de instrumentele biometrice de identificare și am aflat că Sfinția sa era împotriva tendinței de control absolut asupra oamenilor. În opinia sa, fiecare om trebuie să fie conștient că se naște și este liber în fața lui Dumnezeu și orice imixtiune în traseul de viață este un act reprobabil. Nu e normal ca toți să fim însemnați ca să se știe mereu ce facem, unde suntem, ce gândim etc. Părintele s-a rezumat la critici conjuncturale, iar vehemența discursului nu i-a aparținut. Dimpotrivă, el a căutat de fiecare dată să completeze un argument cu un alt argument mai apropiat de suflet și de rugăciune. ”Un fapt interesant este că de fiecare dată când discutam cu sfinția sa, trăiam senzația că ne cunoaștem de când lumea. Avea o artă a dialogului cum rar se întâlnește la semenii noștri și mai ales o încărcătură sufletească a mesajului, care inducea o stare de stabilitate, de siguranță. Repet, lângă Părintele Iustin mereu găseai liniștea interioară. Orice tulburare se dilua.”

Am înțeles din dialogul cu Părintele Calistrat de la Mănăstirea Vlădiceni, că Părintele Iustin a fost, dincolo de orice atribuire, un om. Un om înzestrat, un om dedicat crezului său. Un om care și-a iubit neamul și care a răspândit cu orice prilej, bunătate, încredere, putere interioară. Nu puteam să nu abordăm problematica miracolelor, a minunilor relatate, fie prin media, fie folcloric. ”Dacă e să judecăm așa, înainte de orice trebuie precizat că Părintele nu era adeptul viziunilor. Sigur este o minune ceea ce s-a făcut acolo la Petru Vodă, dar la o analiză concretă o să vedem că minunea este în altă parte. Nu în dimensiunea și lărgimea locului ori a construcției, ci în puterea de a duce la bun sfârșit așa ceva. Existența Părintelui este o minune, pentru că fără harul, bunătatea și dragostea de oameni și Dumnezeu, posibil ca așezământul să nu fi existat. O minune este rezistența acestui om în condițiile detenției crunte. Mulți au înnebunit, mulți au clacat. Cum a reușit el să rămână întreg? S-a adâncit în crezul său. Pentru el nu existau valori materiale, nu erau importanți banii, mâncarea și altele de genul acesta. El a trăit în și prin credință. Asta e o minune. Cum a reușit să facă asta? Cum s-a regăsit interior? Nu cred că e la îndemâna fiecăruia să transforme frustrarea fizică ori mentală în altceva, ca de pildă într-un dat ce trebuie parcurs, ori într-o încercare în calea mântuirii. Aici este minunea. Sigur sunt fel de fel de istorii, dar minunea de care vorbești nu e în ele, ci în altă parte.”

Ce mânca Părintele Iustin?

”A, el mânca foarte puțín și mai cu seamă foarte natural. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, a întrebat ce este de mâncare și i s-a zis că este pește, numai că nu este pregătit deplin, ci este numai fiert. A zis: «Lasă-l așa că vreau să-l gust și eu». A luat o bucățică de pește fiert și a zis că-i ajunge.”

Părintele Iustin s-a dovedit un om care a depășit palierul nevoilor obișnuite, era posesorul unei trăiri spirituale deosebite. Sigur, pentru oameni de rând acest lucru este greu de înfăptuit și rare sunt cazurile în care descoperim așa ceva.

Am conchis împreună cu Părintele Calistrat că, în cazul sfinției sale, putem vorbi de o altfel de inițiere, dar și de adevărata regăsire a sinelui. Faptul că perioada de izolare din temnița de la Aiud a fost privită ca una în care Părintele relatează că s-a regăsit în interiorul său este uluitor. În fapt, în urma acestui proces, de reconvertire a edificiului psihic pe un făgaș necondiționat, s-a zămislit puterea de a asculta, de a înțelege, de a judeca lucid la dimensiuni uluitoare. Să reușești să te detașezi de tot răul din jur și să-l vezi în altă lumină se întâlnește foarte rar. Obișnuia să spună ”Lasă-i, măi, că judecata cea dreaptă nu e pe Pământ, ci la Dumnezeu. Lasă-i să facă ce vor că are cine să-i judece.”

Cât despre faptele relatate și etichetate ca fiind minuni, Părintele Calistrat a opinat simplu. ”Orice lucru neobișnuit este facil încadrat ca fiind miracol. Minunile nu răsar la tot colțul. Ele se arată când se dorește acest lucru. Sfinții nu se denominează imediat. Sfinții se arată când este momentul ales de a se arăta. Ei se descoperă, nu se zămislesc peste noapte. Un om face o faptă neobișnuită care e repede categorisită minune și implicit el sfânt. Nu e așa. E bine să fim cumpătați la termeni, să judecăm mai profund și să ne îndepărtăm de senzațional. Părintele Iustin este privit ca un sfânt și asta este consecința faptelor sale, a harului său, a bunătății sale. Nu este un sfânt în adevăratul sens al termenului. Timpul va arăta dacă este sau nu este sfânt, iar pentru că a fi introdus în categoria sfinților este o cale lungă. Dar e bine să trecem cu îngăduință peste foamea de moaște, asta referitor la recentele fapte de la Petru Vodă (întâmplarea cu trupul Părintelui Calciu) și să prețuim deocamdată sfințenia acestui om și dăruirea sa. Inclusiv un om de talia Părintelui Iustin spunea mereu «… și mă iartă pe mine nevrednicul și păcătosul», așadar minunile nu sunt unde credem noi că sunt, ci în altă parte.”

Ne-am despărțit cu promisiunea revenirii în Mănăstirii Vlădiceni, mai cu seamă că am rămas impresionat de limpezimea dialogului avut cu unul din cei ce s-au bucurat din plin de harul Părintelui Iustin și care a mai precizat: ”Grijă mare la cei ce se dau ucenici ai unui părinte sau altul, pentru că, odată ce el, părintele, trece la cele veșnice, răsar o sumedenie de ucenici, mult mai numeroși decât au fost ei în realitate și se folosesc nevrednic de numele lui pentru a se ridica în ochi celor din jur sau pentru a câștiga ceva”.

Sigur drumul ales va continua și voi încerca să aduc spre lectură și alte aspecte ale trecerii prin lumea noastră a Părintelui, a faptelor sale deosebite în opinia mea și nu numai, care cred că își au izvorul în minunea de a crede găsită la Sfinția sa Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu.

George PATRAUCEAN