Să moară și capra vecinului - Invidia ca boală

De multe ori, ambiția este o trăsătură de caracter negativă, pentru că nu se întâmplă într-un vid al personalității, ci vine acompaniată de egocentrism, aroganță, cruzime, neîndurare. De fiecare dată când citatul Macchiavelic ”Scopul scuză mijloacele” este adus în discuție pentru a explica acțiuni personale, se tratează de ambiție. De fiecare dată când atenția unei persoane se fixează laser pe un scop aproape de limita imposibilului, moralitatea acestei persoane se dezmembrează. O persoană, care este pregătită să cucerească lumea întreagă, nu va pierde timpul cu detalii precum compasiunea sau altruismul. Vorbesc despre ambiție ca despre un păcat, pentru că eu însămi sunt vinovată de acest cusur.

Ambiția și invidia se țin de mână, pentru că, atunci când vrei, dar nu poți, îl invidiezi pe cel ce poate. În folclorul românesc există multe zicale care descriu ambiția și invidia: ”Găina vecinului face ouă mai mari”, ”Nu se aruncă cu pietre decât în pomul cu fructe”, ”Să moară și capra vecinului”. Personal, îi invidiez pe cei care au o viață ce pare mai ușoară decât a mea, sunt prea rigidă atunci când ar trebui să fiu flexibilă și mă pierd în autocompătimire în loc să transcend necazurile vieții.

O prietenă a mea, care este scriitor asistent pentru serialul de televiziune ”Bones”, m-a informat că șeful ei tocmai i-a permis să scrie un episod întreg pentru serial. Am simțit un junghi chiar sub coasta stângă, în timp ce o felicitam arzător. Am crezut că mi s-a strâmbat duodenul, dar pare-se că junghiul nu era decât invidie. Privind-o, mi s-a părut că este cu mult mai înaltă decât mine, că are pielea mai frumoasă decât a mea, că poate știe să cânte, în timp ce eu sunt afonă. I-am pus multe întrebări, în speranța că voi elucida felul în care ea a ajuns la invidiata sa poziție. Când mi-a explicat că începuturile sale în cele scriitoricești se datorează unui unchi deja scriitor faimos în Hollywood, invidia mi s-a transformat într-o gorgonă cocoșată, care s-a poziționat pe umărul meu stâng, suflându-mi focul ostilității în ureche. Mintea mi s-a dus în trecut, unde am regăsit ura pe care o simțeam multor altor episoade similare. În plus, mi-am dat seama că nu numai că o uram pe respectiva prietenă, ci îi uram rudele, părinții – care, probabil, i-au oferit o copilărie fericită, fără obstacole, într-o suburbie afluentă americană. Ca să mă recalibrez și să găsesc un teren comun cu al ei, am întrebat-o, ca de la scriitor la scriitor: ”Ce citești tu de obicei? Care sunt autorii tăi preferați?” Răspunsul ei fu: ”Păi nu citesc.”

Gorgona invidiei, de pe umărul meu stâng, a dispărut fără urmă. A fi un scriitor care nu citește este echivalent cu a fi un medic care leșină la vederea sângelui. Dintr-odată, prietena mea a apărut așa cum este: o ființă umană, provenită din părinți normali, nici mai înaltă decât mine, nici cu pielea perfectă, o persoană care nu știe să cânte. Ce fată de treabă!

Cu o lună înainte de Oscar 2014, Academia a decernat premiile onorifice ”Jean Herscholt”, pentru excelență în binefacere. Angelina Jolie a fost ”recipienta” acestui premiu. Dumneaei și-a început discursul de acceptare a premiului cu o bâlbâită referință la primul film pe care l-a regizat: ”În tărâmul sângelui și-al mierei”. Apoi a făcut o mențiune a celui de-al doilea film pe care-l regizeză: ”Neîntrerupt”. Aceste trimiteri nu aveau nicio legătură cu acceptarea premiului. Ea a profitat de audiența aleasă, pentru a promova noua sa pasiune – regia de film.

Angelina Jolie este ambițioasă și probabil o invidiază pe Katherine Bigelow, unica femeie-regizor care a primit un Oscar pentru regie. Primul film regizat de Angelina are un subiect foarte spinos: războiul etnic din Serbia. Filmul este neverosimil pentru că povestește o istorie de dragoste petrecută într-un lagăr de exterminare, între o prizonieră și călăul său. Deși admir ambițiile lui Miss Jolie, cu tot respectul îi spun să-și vadă de treabă, că nu a înțeles nimic despre cum funcționează instinctul de supraviețuire. Când ești zilnic în pericol de moarte, nu-ți vine să iubești. Angelina, ca orice femeie frumoasă, speră să aducă pace în lume prin opere de caritate, să se simtă mai vrednică de poziția privilegiată în care se găsește. Filmul său rămâne doar un efort sine gratificant. Ea va rămâne o actriță de o frumusețe fizică frapantă, multimiliardară, cu totul ruptă de realitatea de mizerie a teritoriilor pe care le vizitează. Când se întoarce acasă, se retrage în castelul său complet, cu 50 de persoane care îi asistă fiecare nevoie și gărzi personale care pot rivaliza imunitatea militară ale unei mici națiuni. Miss Angelina, vrei să guști realitatea? Vrei să știi ce simte o persoană normală, care muncește o slujbă de mizerie pentru un salariu de mizerie, o viață întreagă? Eforturile tale sunt nobile, fără îndoială. Sunt la fel de nobile precum jocurile de binefacere ale Mariei Antoinetta, în Franța regilor. Deși pe vreme Antoinettei existau multe sate cu nevoi adevărate, mizerie și sărăcie, Maria Antoinetta a poruncit construirea unui sat complet, cu actori țărani, un fel de casă cu păpuși vii, la scară umană. Antoinetta dorea să simtă viața idilică încondeiată de pictorii palatului. Ea făcea caritate în satul respectiv, nepunând la îndoială lipsa de autenticitate a locului. Așa ai făcut și mata, Miss Angelina: ți-ai construit război fictiv, pe care să-l rezolvi prin dragoste cinematografică.

Recent, o colegă româncă mi-a criticat unele texte. Când scriu, eu încerc să elucidez idiosincrazii ale naturii umane, acest obicei formând partea subiectivă a textului. În același timp, mențin unele formule de stil, precum eseul critic, sau formule de judecată, precum retorica, pentru a compune partea obiectivă a textului. Scopul scrisului, pentru mine, este, mai întâi de toate, autoeducativ. Scrierile mele nu sunt lipsite de cusururi. Dacă dumneai nu s-ar fi limitat la critica opiniei mele în loc să critice lipsurile de stil sau argument, poate aș fi luat-o în serios. Mi-am dat seama că se tratează de invidie atunci când fata cu pricina mi-a scris să mă întrebe cum iese și ea din România. De parcă eu aș ține răspunsul în buzunar și nu aș vrea să i-l dau. Această ultimă experiență mi-a reconfirmat legătura dintre ambiție și invidie. Miam dat seama că, așa cum Miss Angelina Jolie o invidiază pe Katherine Bigelow, eu o invidiez pe asistenta scriitoare, iar colega scriitoare româncă mă invidiază pe mine. Văzută așa, invidia pare într-un fel ca râia: scapi de ea numai după ce-ai transmis-o la altul.

Raluca Sanders

Los Angeles, martie 2014