Scrisul, ca meserie, din care rezultă ca materie finită, cartea, e pentru mulți o treabă neserioasă. Cu indulgențe de mimică, îndeletnicirea poate fi scuzată ca fiind o copilărie și trecută cu vederea. Un patron de mezelărie obișnuiește să-și certe muncitorii prin usturătoare comparații care aduc în discuție poezia și poetul. Mă, urlă el câteodată, io n-am nevoie de ”poieți” acilea, anexând, prin accent, o vocală care nu-l sporește, ci-l diminuează pe respectivul, vinovat de păcatul unor naivități lirice în fabricarea cârnaților. Ele, acele naivități, pot deveni explicabile doar prin imbecilitatea de a fi poet. Că omul face cârnați și nu versuri e limpede și are și nițică dreptate. Nu pricep însă de ce când ceva iese prost unii dau fuga la păcatul poeziei! De ce nu zice, mă, io n-am nevoie aici de ”politicieni”, ci de cârnățari! Și politicienii se arată uneori vrednici de a nu fi buni de nimic!
Statul domnilor Băsescu și Ponta, în care mă încăpățânez să trăiesc și chiar să scriu poezii, m-a găsit de câteva zile potrivit pentru o recompensă. Aflând eu că am ajuns la pensie și primind înștiințare asupra sumei care mi se potrivește, o mie de lei și câțiva bănuți, cât Citește mai mult