Transnistria, o rezervație de comunism

„Prutule, râu blestemat/De frați ne-ai înstrăinat/Nistrule, apă amară/Am doi frați și-o surioară/Și cazacii mi-i omoară” – Din doina durerii

Alioșa mi-a fost tovarăș de hârjoană în copilăria mea desculță din mahalaua Precista. Era un pui de lipovan de 14 karate, bine făcut, deștept și știa rusește de la părinții săi. Nu știu cum s-a pripășit pe la noi. La școală, când domnul nostru de rusă lipsea – și absenta des pe motiv de votcă – Alioșa devenea boss-ul clasei. El tăia și spânzura. Și astăzi îmi amintesc ce m-a învățat. „Ne ostavliai menea” (Nu mă părăsi), „Ia iedu v. Moscva” (Mă duc la Moscova), „Ti glupâi” (Ești un dobitoc), „Ti durac” (Ești un prost) și alte savuroase expresii sovietice. După ce amândoi am „scăpat de școală”, am tăiat-o în viață, fiecare cu destinul lui.

După revoluție ne-am întâlnit pe stradă. Alioșaaa! Ce faci, domꞌle? Bla, bla, bla. Oftând nostalgic după copilăria noastră apusă, mi-a povestit, printre altele, că a fost în Basarabia, la neamuri, și mai departe în Transnistria, la Smirnov. Ne-am așezat pe o bancă și dă-i cu amintirile. La întrebarea „Ce mai fac românii basarabeni?”, Alioșa n-a venit cu prea multe noutăți. „Muncesc pe unde găsesc, fură de rup, beau de usucă și se gâlcevesc în Parlament ca țațele. Exact ca parlamentarii noștri din Bucale. Parcă am fi frați!”. Așa că Basarabia străbună a rămas tot „grădina înflorită” a Moscovei, de unde beau vin și consumă trufandale.

Operațiunea „Transnistria”

Și în Republica Moldovenească Transnistria cum ai ajuns?, a întrebat subsemnatul. „În mare taină. L-am chemat la Chișinău pe nepotul meu din Tiraspol, Serioja. Are mașină înregistrată în republica fantomă. Ne-am urcat tot familionul în ea, ne-am făcut cruce și am plecat către Transnistria. Pe drum, nepotul ne-a instruit: nu vorbiți românește, nu vă uitați la ivani, jucați rolul ciolovecului plictisit. Și ne-am executat”. Serioja a deschis geamul de la mașină și a băgat muzică rusească, tare. Că turiștii „clandestini” au avut mari emoții și nod în gât se înțelege. Paradoxal, am trecut fără probleme, cu un simplu „zdrastvuite!”. De ce fac alergie milițienii vameși când aud românește? Din mai multe motive. Primul – nu uită că Transnistria a fost administrată cândva de fasciștii români conduși de guvernatorul Alexianu. Al doilea: mareșalul Antonescu a deportat țigani și evrei la Bug. Al treilea – în „războiul minciunii” din ꞌ92, care a durat 6 luni, românii i-au încurajat pe basarabeni. Normal, nene, sângele apă nu se face. Îi încurajăm și acum. După ce am trecut de vama păzită de soldații cu kalașnikovul la gât, calea era liberă. Deja, de pe șoseaua betonată se vedea Tighina (Benderul de azi). Știu că n-o să le convină rusofonilor separatiști, dar trebuie să respect adevărul istoric. Cetatea Tighina a fost ridicată pe vremea lui Ștefan cel Mare, iar Petru Rareș a „revigorat-o”, să reziste timpului. Că Benderul de azi e un oraș socialist cu blocuri de tip cazemată, ca la noi, asta e deja altă istorie. Se cunoaște.

Dacă în majoritatea republicilor ex-sovietice statuia bolșevicului Lenin a fost dată jos de pe soclu – violent sau cu compasiune – la Tiraspol tronează nederanjată în fața Parlamentului Republicii Moldovenești Nistrene. O clădire de pe care cade tencuiala, și care cred că n-a mai fost văruită din perioada sovietică. Dar nu asta contează, Ilici nu trebuie uitat. Și nu este. Strada principală din Tiraspol se numește Vladimir Ilici Lenin. Din 20 în 20 de metri, în chioșcuri galbene de tablă, se vinde cvas. În școli, portretul lui Lenin e omniprezent. Lenin e ubicuu. În Abecedarul școlarilor, Lenin e prezentat ca un copil foarte cuminte și ascultător:

„Da, a fost copil și Lenin

Da, a fost și el școlar

Și în geanta sa pe vremuri

A purtat abecedar”

Cum să nu-l iubești pe Lenin, nu el ne-a spus: „Învățați, învățați, învățați”? Că astăzi nu mai învățăm, stăm toată ziua la bar și trecem pe la școală când ne amintim, asta-i altă poveste.

Adânc stau rușii în Tiraspol

Tiraspolul e un oraș populat în majoritate de ruși, o cetate a militarilor. Evident, nu știm la ce adâncime s-au instalat ei sub pământ. Televiziunea din Moscova a despachetat acest „pachet secret”, parțial. Dintr-un reportaj recent, am văzut câteva etaje în pământ săpate cu strășnicie de militari. Acolo și de acolo ei ascultă și cercetează spațiul care include întreg cerul Balcanilor. Asta ne convinge încă o dată că rușii sunt stăpâni și pe cerul care nu le aparține. Atunci nu e de mirare de ce separatiștii din Tiraspol se simt acolo atât de tari și mari. De ce i-au maltratat pe deținuții politici întemnițați în închisorile de la Hlinaia și Tiraspol: Ilie Ilașcu, Alexandru Leșcu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc…

„Turiștii” insensibili la politichie, odată ajunși la Tiraspol, o taie la tancul sovietic de pe soclu, să se pozeze. Cel cu țeava îndreptată spre România. Apoi trec pe lângă sediul Armatei a XIV-a, care are pe poarta căzărmii desenat un ostaș cu ochii dârzi, cu arma în brațe, scăldat în lumina roșie a stelei călăuzitoare. Clădirile care au găzduit cândva glorioasa armată sunt părăsite, cu geamurile sparte ca barăcile de la Săvinești după închiderea uzinei de fire și fibre. Cel mai mult regretă după Armata a XIV-a haziaicele, „ruscuțele” rămase fără iubiți. Conform unor statistici de ultimă oră, în Transnistria unui bărbat îi revin 7 femei. Dezastru, tavarisci! „Cât a șezut aici armata tov. Lebediev a mai fost cum a mai fost, dar după…”, povestea un băștinaș. „Din „criză” de masculi, „stricatele” merg la Mănăstirea Noul Neamț, la călugări, le fac avansuri fără perdea. Câteva dezmățate au stat goale goluțe sub zidurile sfântului lăcaș. ”Vine Apocalipsa, mamă!”, zic bătrânele făcând cruci cu smerenie.

Cea mai mare firmă din Transnistria se numește Sheriff, are relații cu vârfurile puterii politice. Se ocupă de import-export, Peco și Telecom. A fost inițiată de Asociația foștilor milițieni, pe vremea când fiul lui Smirnov era șeful miliției din Tiraspol. Așa că nu trebuie să vă mire faptul, Sheriff e o fabrică de făcut bani pentru nomenclatură. Dolarul circulă mai ceva ca rubla, totul se plătește în dolari. „Poate că ar trebui niște legi mai bune”, i-am spus eu lui Alioșa. „Legi sunt, dreptate nu-i!”, a răspuns acesta. „De la locurile pentru facultate și până la scăparea din pușcărie, totul se plătește în dolari”. Se referea la momentul vizitei sale. Astăzi e altcum. Unchiul Sam e supărat pe Putin. Și Alioșa mi-a arătat o bancnotă de zece mii. Pe o parte avea chipul lui Suvorov, imprimat 10.000 și ceva hașurat. Pe cealaltă parte avea o clădire sovietică și imprimată cifra 1. Din cauza inflației și pentru a face economie la hârtie doar s-au adăugat pe una dintre părți patru zerouri. Același tratament a suferit și bancnota de 100, care a devenit 100.000 și, straniu, are chipul aceluiași Suvorov.

Tiraspolul e considerat orașul comuniștilor. Când Sașa și Natașa se însoară, e musai să treacă și pe la tancul sovietic. Când aparatul face clic, toată lumea aplaudă. De ce? Tancul simbolizează marea forță a Uniunii Sovietice, azi Federația Rusă. Toate simbolurile comunismului sunt păstrate intacte de către puterea politică, dar oamenii nu mai cred în ele. Puțini sunt cei care cred că se vor mai întoarce comuniștii și le vor face dreptate. Țăranii regretă comunismul, mulți dintre ei cred că ceea ce s-a realizat a rămas de pe vremea secerii și ciocanului. În Transnistria, față de Republica Moldova, colhozurile au fost păstrate. Aici pâinea e ieftină, 1 leu moldovenesc kilogramul. Cu prețul a două pâini, poți cumpăra o sticlă de votcă. Cu aceiași bani poți cumpăra un bilet de autobuz, dar mulți ivani preferă să bea o votcă și să meargă pe jos. Alcoolul le face viața mai frumoasă, după cum e și vorba proverbului rusesc, „nu există femeie urâtă, votca-i puțină”. Majoritatea țăranilor trăiește din „creșterea legumelor și fructelor”, iar orășenii mai ales din speculă, cumpărând de aici și vânzând dincolo. Unii mai pescuiesc pe Nistru grenade rămase din război. „Pe vremea războiului – narează Alioșa – cu o balercă de vin cumpărai un Kalașnikov”. De unde atâtea arme? Din enormul arsenal al Armatei a XIV-a de la Colbasna, unde se aflau mii de tone de armament, muniții și sisteme de artilerie sofisticate. Tot aici se afla o cantitate practic necunoscută de dicloretan, gaz toxic capabil să ucidă orașe întregi. Nici în colhozuri nu mai este ce a fost. E adevărat că înainte se fura mai mult de la colhoz, dar acum nici de furat nu mai este. Pălmașii care robotesc acolo primesc câte ceva de Anul Nou și de Paști. Ce spun colhoznicii comuniști? „Spasiba lui Dumnezeu!”. Vai, ce jalnică umilință!

Fii atent cu cine te pui!

După ce președintele Putin a arătat lumii că este un mare iubitor de natură și un super-sportiv, s-a gândit să rămână în amintirea rușilor printr-o faptă demnă de un mare conducător. În consecință a trimis niscaiva trupe mascate în Pen. Crimeea și a anexat-o. Scurt, clar, categoric. Ce emoții, ce mai vuiet! Ce aplauze din partea rusofonilor! Cum în bătrâni există vorba înțeleaptă „pofta vine mâncând”, toată lumea stă cu sufletul la gură. Nu poți să știi niciodată ce-ți rezervă ziua de mâine. Să învățăm să zicem: „Hristos a înviat!” pe rusește? Au apărut și bancuri cu noua situație creată. Se spune că țarul Putin a fost întrebat dacă are de gând să anexeze teritoriile cu români, Republica Moldova – stat suveran și independent sau Republica Moldovenească Nistreană – stat fantomă? Răspunsul a fost prompt: „Niet!”. Și au urmat și motivațiile. „În români nu poți avea bază, ne-au trădat prea de multe ori”. Noi pe ei, sau ei pe noi? Al doilea motiv? „Noi, rușii, avem destui bețivi, nu mai avem nevoie de alții!”. Ne-a zis-o! Așa-i bancul. Panimaite? În rest e bine, stăm cu ochii pe sticlă și-l urmărim pe „fratele mai mare” din Est, să vedem ce pozne mai face.

Dumitru RUSU