„Și cât e de frumos în sat/Creștinii vin tăcuți la vale/Și doi de se-ntâlnesc în cale/Își zic: Hristos a Înviat!”
Orice român adevărat știe că anul are două mari sărbători religioase: Nașterea Domnului (Crăciunul) și Învierea Domnului (Paștele). Cum deja am pășit în prier (aprilie), se înțelege că Paștele bate la ușă.
Și Gică Contra merge la denii
Acum, când suntem în postul Paștelui și credincioșii adevărați cu candela aprinsă se roagă, există destui gâlcevitori care pozează în rolul lui Gică Contra. Pun întrebări tendențioase și sunt contra la toate: care dintre biserici e mai bună? De ce unii sărbătoresc Paștele la o dată, iar alții la altă dată? De ce bisericile catolice sunt mai înalte, mai suple, mai încăpătoare? Cum și de ce a lăsat Dumnezeu să se despartă urmașii ucenicilor Săi în mai multe biserici?
Răspunsuri există, desigur, dar pentru gâlcevitor răspunsurile sunt nefolositoare, deoarece el va găsi mereu pricină de alte obiecții și întrebări. Mai întâi ar trebui spus că, la modul absolut, nu există biserici, ci Biserică. Chiar dacă, în limbajul uzual, vorbim de Biserica Ortodoxă sau Biserica Catolică, ele sunt o singură Biserică, în forme diferite de înțelegere și exprimare, determinate istoric. Nu e mai puțin adevărat că ceea ce numim îndeosebi biserică, este biserica exterioară, vizibilă, ai cărei slujitori sunt supuși, și ei, greșelii. Avem destule exemple în acest sens, atât din partea răsăriteană, cât și din partea apuseană a creștinismului. Afirmația „civilizația se termină unde se termină catolicismul” este un neadevăr. A stabili ierarhii între biserici este o lipsă de smerenie. Împărțirea în „ai noștri” și „ai lor” ține mai curând de politică decât de atitudinea creștinului adevărat. Faptele cele bune, dragostea de oameni, bunăvoința, cinstea, modestia pot aparține în egală măsură ortodocșilor, catolicilor, greco-catolicilor și tot așa. Iisus și-a dat viața pentru toți oamenii, pentru drepți și păcătoși, pentru credincioși și necredincioși deopotrivă. Învățătura și adevărul creștinismului sunt unice și universal valabile.
Și, pentru că Gică Contra este un personaj popular, cu vechi state de plată în arealul mioritic, s-a buricat și împotriva ridicării Catedralei Mântuirii Neamului. Ba că este o construcție „prisoselnică”, ba că e prea „grande”, ba costă prea multe parale. La asemenea afirmații, s-au dat la el credincioșii: „Da’ Arena Națională n-a costat parale?” Și Gică Contra a ripostat: „Acum avem nevoie de spitale, școli, grădinițe, drumuri”. Răspunsul bunilor creștini? De toate am avut, dar au fost distruse de politicienii postdecembriști (v. școlile din Ciritei – Piatra Neamț, Săvinești, Dreptu…).
Mercurial de post
Suntem în post. Coșul zilnic al gospodinelor bate în verde. S-a dat verde la verde: urzici, ridichi, spanac, ceapă… În anul de grație și de tentație 2014, urzica a ajuns vedetă mare. O cură bine dotată și bine aplicată de larnium masculatum face bine la siluetă, primenește sângele, înseninează ochii și ne face să uităm de friptanele în sânge. În cartierul meu, amărăștenii, șomerii și bolnavii pleacă în „hoarde” la urzici. Le culeg din pădure, râpi și liziere, în sacoșe și trăiști încăpătoare. Le aduc acasă, le tratează și le ingurgitează cu mămăliguță și hrean. Mamăăăă! Că tare mai sunt bune. Din păcate, puștanii nu sunt prea încântați. Înghit câteva guri după care zic: „Gata, mamă, mi-am primenit sângele!”
În Postul Mare, gospodinele sunt extrem de ocupate, nu-și văd capul de „trebi”. Primenesc apartamentul, spală, calcă, șterg geamurile. Vine Paștele, casa trebuie să fie „farmacie”. Dau cu aspiratorul toată ziulica, pentru ca să fie auzite de bieții bărbați ieșiți în fața blocului la o țigară, tablă sau bere. De când a început postul, șoferii au devenit mai indisciplinați. Parchează peste tot, inclusiv pe spațiul verde și pe zebră. Toți sunt grăbiți și nervoși. Toți vorbesc numai repezit, cu „bă”, „mă” și „tu”. Se uită că în post trebuie să fim mai permisivi și mai buni.
Operațiunea „MOV”
Decodificată, Operațiunea „MOV” înseamnă miel, ouă și vin. „Articole” fără care nu poți vorbi despre Paștele strămoșesc. Cum se desfășoară respectiva operațiune, se vede cu ochiul liber. Cine trece în aceste zile prin piața centrală din capitala de județ, rămâne ca la dentist. Puhoi de oameni. Peste tot, și sus, și jos, și afară. Fiecare are o listă de cumpărături și sacoșe dolofane. Cocheta piață pietreană a devenit neîncăpătoare.
Prima interogație i se adresează mielului. Cam așa: „Un’ te duci tu, mielule?/ La pășune, domnule! Cin’ te mâncă, mielule? Dumneavoastră, domnule!/ Cine moare, mielule?/ Mor și mieii, domnule/ Și voi, domnii, domnule!”. Mai bine nu întrebam, nu? Cum a intrat în vigoare acciza la combustibil, mielul s-a săltat ca preț. Nu mai ajunge la masa nevoiașului, deși mielul reprezintă victoria vieții asupra morții.
Paștele fără ouă roșii nu-i de conceput. La modă sunt ouăle din Vest, că alea sunt mai ouă decât cele din Est (!?). Poate sunt date cu spray sau lac, poate au mâner, zice la bășcălie o gospodină. Ouăle roșii au menirea de a ține răul departe, simbolizează sângele lui Hristos și Învierea, au ajuns deja la 1 leu. Culmea e că nu cel care îngrijește și hrănește găina ia câștigul, ci speculantul, intermediarul din piață. Un lucru e clar: cumpărăturile de Paște ne golesc buzunarele.
De ce nu am amintit nimic despre al treilea element al Operațiunii „Mov”? Pentru că băutură găsești pe toate drumurile și dăunează grav sănătății, mai ales hepaticilor. Dacă beți un pahar de poșircă din sticlă frumos ambalată, vă amintiți că trebuie să plătiți telefonul, cablul, televizorul, casa, mașina, locul de veci… și vă indispuneți total. Veniturile unei familii de salariați sunt aproximativ egale cu cheltuielile. Coșul lunar dă cu minus. Că pensionarii se împrumută la CAR pentru un miel, asta deja e altă gâscă.
Săptămâna Patimilor
Acușica încep deniile, intrăm în Săptămâna Mare. Vă mai amintiți de anii copilăriei, când mergeați la denii și vă țineați de năzbâtii? La biserica Precista, aia veche, care nu mai e. Multă apă a trecut pe Bistrița, iar voi v-ați… „scorojit”. Acum, pensionari fiind, vă gândiți numai la tava cu miel, atenție! să nu fie miel de luptă, din ăla lătrător.
Paștele strămoșesc, care se sărbătorește de sute și sute de ani, se schimbă permanent, calendaristic. De pildă, în 2014, Paștele religios nu se mai „sudează” de Paștele muncitoresc (1 Mai). Și evident, românii pierd la capitolul chiul. Paștele din 2014 „pică” într-o duminică, pe 20 aprilie. Iar n-am făcut nimic, că duminică și așa e sărbătoare. Mai trist e că marți „oamenii muncii”, pe cale de dispariție, trebuie să îmbrace din nou salopeta de muncă. Dacă la „necazurile” semnalate adăugăm și scumpirile de după 1 aprilie, putem afirma că mulți mioritici nu vor mai ingurgita de Paști drob de miel cu ceapă verde. Parol! Dar vine Paștele, să ne bucurăm așa cum e. Nu disperați! Mergeți la Înviere și vă rugați, aduceți lumina sfântă acasă. E vreme de Paști. „Hristos a Înviat!”.
Cel mai mare istoric al religiilor, M. Eliade, scria la vremea lui: „Lumea modernă este desacralizată, de aceea ea se află în criză. Trebuie ca omul modern să redescopere o sursă mai profundă a propriei vieți spirituale. Dar pentru acest lucru, el este obligat să lupte cu Răul, să-și înfrunte Umbra, să integreze Diavolul. Nu există altă ieșire”. Practic, Eliade ne-a arătat calea, „Proba labirintului”. La capătul drumului, omul se întâlnește pe sine, depinde de el dacă chipul aflat e înspăimântător sau sălășluiește în lumină, numai de el?
Dumitru RUSU