De parcă suferința de a avea un handicap nu este suficientă, legile din țară pun și mai multă sare pe rană. Mai mulți bătrâni din Neamț, iar când spunem bătrâni ne referim la persoane de peste 90 de ani, care suferă de un handicap iremediabil, sunt chemate la reevaluare. Reevaluarea este cerută de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț. După ce, ani de-a rândul, mii de români au luat pe nedrept indemnizație de handicap, pentru că un funcționar nu a dorit să-și facă treaba sau și-a luat „dreptul”, acum aceiași funcționari aplică litera legii mai ceva ca măcelarul toporul. Un caz clar – care dovedește faptul că multe legi din România sunt făcute din birou și că nici omenia nu mai este o virtute – se regăsește la Roman. O femeie de 93 de ani, cu grad I de handicap (nevăzător) și nedeplasabilă trebuie să ajungă la Spital, iar mai apoi la comisia care să constate că vederea nu i-a revenit! Cei pe care nu-i mai ține trupul, puterile sau nu au pe nimeni care să-i ajute – rămân fără indemnizația de handicap, deși ei suferă de un handicap, care, uneori, îi împiedică să strângă tocmai acele documente necesare.
Ce spune omul
Subiectul – care este doar tragic și deloc comic, nici măcar la adresa autorităților – ne-a fost adus în atenție de Gelu Gherasim, președintele Asociației Nevăzătorilor, filiala Neamț, iar acesta spune că nu este vorba de un caz singular. Aurelia locuiește în Roman, are 93 de ani, nu vede și de nouă ani nu a mai ieșit din casă. În 2005 s-a prezentat pentru ultima dată la “Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap” (SECPAH) din cadrul Direcției Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Neamț, având în fapt un certificat PERMANENT de nevăzător. Acum, la 93 de ani, este chemată din nou în fața comisiei – la solicitarea DGASPC, deși de la medicul de familie are un document prin care se precizează faptul că nu este transportabilă. Situația femeii nu impresionează, însă, pe toată lumea. “Legea este lege” pare să fie scuza cea mai bună a autorităților. Oamenilor care trec prin asta nu li se pare deloc normal.
“Cum să-i spun eu mamei mele că trebuie să chem o ambulanță și să o duc la Spital, pentru ca medicul să-i facă referatul necesar pentru comisie?! Are 93 de ani, face atacuri de panică. E bătrână, necăjită. Vederea nu și-o mai recapătă. De ce atâta bătaie de cap?! Mi-e și frică să-i spun, ca nu cumva să pățească ceva”, spunea fiul acesteia. Obișnuit cu birocrația din România, acesta înțelesese perfect ce are de făcut. Aurelia trebuie dusă la Spital, cu o programare, unde medicul specialist să o poată vedea. Medicii spun că nu au ce face, deoarece pacienta trebuie trecută în registru pentru ca, mai apoi, să i se întocmească referatul pe care, ulterior, băiatul acestuia, cu procură, să-l ducă la Piatra Neamț, la comisia care să constate că femeia nu vede nici acum, așa cum nu vedea nici în urmă cu nouă ani. Sau, o altă variantă, comisia să vină la Roman, în baza unei scrisori medicale și a anchetei sociale. Oricum, de drumul până la Spital, la medicul specialist, nu scapă nimeni. Nici varianta ca medicul specialist să plece, în astfel de cazuri, din Spital pentru a oferi consultație pacientului nu stă în picioare, deoarece acesta nu poate pleca cu registrul, dar nici cu aparatura care să ofere confirmarea diagnosticului. “Marți (n.r. – 6 mai), la ora 11.00, o voi duce la Spital, să o vadă medicul. Ce nu înțeleg eu este că ea are grad permanent de handicap, nerevizuibil. De ce să mai chinuim o femeie în vârstă și bolnavă până la Spital, când poate să vină comisia acasă să o vadă, să se convingă?! Probabil că se gândesc că o fi decedat și încasează altcineva banii, dar de ce nu caută certificatul de deces sau vin până aici să se convingă că este în viață”, a mai spus fiul bătrânei.
Ce spune legea
DGASPC face apel la Ordinul MMFPS nr. 2.298/2012 privind aprobarea procedurii-cadru de evaluare a persoanelor adulte în vederea încadrării în grad și tip de handicap. Conform actului, se spune clar prevederile prezentei proceduri-cadru se aplică pentru: persoanele care solicită încadrarea în grad și tip de handicap; persoanele adulte cu handicap care, din diferite motive, solicită reevaluarea în vederea obținerii unui nou certificat de încadrare în grad și tip de handicap și persoanele adulte cu handicap pentru care se solicită reevaluarea de către DGASPC sau de către Comisia superioară de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. În cazul prezentat de noi, reevaluarea este solicitată de DGASPC.
În același ordin se precizează că, dacă aceste persoane nu se prezintă la a doua convocare a SECPAH, directorul DGASPC dispune, prin act administrativ, suspendarea dreptului de asistență socială sub formă de prestații sociale.
În articolul 12 din același ordin precizează: “În cazul persoanelor nedeplasabile, evaluarea complexă se va efectua la domiciliul/ reședinta persoanei în cauză, în baza scrisorii medicale și a anchetei sociale. Cheltuielile de deplasare, în vederea asigurării evaluării complexe se suportă din bugetul DGASPC”. Nicăieri în textul legii nu se precizează faptul că DGASPC poate cere un referat al medicului specialist, pentru care este nevoie de un transport până la spital.
Ce spun funcționarii
Reprezentanții DGASPC spun că ei au cerut reevaluarea dosarului, nu doar pentru acest caz, ci pentru mai mai multe, pentru că este atributul lor și o cerință de la Minister. Nu este neapărat important că un dosar reprezintă cazul Aureliei, ci că legea, bună sau rea, se aplică pentru toți. Explicația șefului Serviciu Evaluare Complexă a Persoanelor Adulte în cadrul DGSPSC Neamț pentru cazul Aureliei este că aceasta deține un certificat emis în 2005, pe legislația “veche”. “Certificatul este emis pe o procedură ce nu mai este în vigoare. Conform legislației în vigoare, DGASPC poate cere reevaluarea, iar legea specifică clar ce acte trebuie depuse, inclusiv acel referat de la medicul specialist. Nu știu pe partea medicală care este procedura, dar comisia are nevoie de acel referat. În plus, în acest caz există neconcordanțe, persoana respectivă fiind încadrată în grad de handicap cu asistent personal, dar de fapt primește indemnizație de handicap”, explică Mariana Mancaș, șeful SECPAH. Pentru cine “este de vină” pentru neconcordanțe nu știe nimeni să ne spună, dar ele există și pentru ca hârtiile să fie corecte, la zi și negru pe alb, o femeie de 93 de ani, netransportabilă, trebuie transportată la Spital pentru a-I fi întocmit un nou referat care să restabilească faptul că nu vede nici după nouă ani de la ultima evaluare.
Reprezentanții DGASPC fac, totuși, recomandări: “Pe anexa certificatului este trecut un program de recuperare, de îmbunătățire a stării și de integrare socială. Beneficiarul trebuia să primească tratament de specialitate și să fie monitorizat de medicul specialist. E o obligație a beneficiarilor să urmeze acest program, iar în dosar nu există vreo dovadă că acest lucru s-a întâmplat. Nu este normal ca de atâția ani să nu fie monitorizat de un medic. Orice modificare de statut a beneficiarului trebuie raportată Direcției. Este obligația beneficiarilor să încerce să-și îmbunătățească situația, acesta este scopul programului”.
Desigur, ”beneficiarii” sunt obligați să-și îmbunătățească situația, chiar dacă e vorba de bătrâni care, de 9 ani, n-au mai văzut lumina soarelui. În egală măsură, însă, ar trebui să fie și obligația DGASPC să-și îmbunătățească normele de aplicare a legii și, mai ales, bunul simț.
Despre cum ar putea o persoană care are certificat pemanent de nevăzător și care nu se poate mișca în voie și are și 93 de ani să se integreze în societate ne este greu să ne imaginăm, dar dacă asta spune legea, probabil că este corect, nu și firesc. Am mai insistat pentru un caz similar din Neamț, cu un bătrân de 102 ani, tot cu grad permanent nevăzător, care trebuie să se prezinte la reevaluare, dar cu toții am înțeles că bolnav sau nu, legile și nevoia de a ne acoperi de hârtii sunt mai importante și nu țin cont de realitatea crudă a vieții.
Claudia MATEI