Sfârșitul meu de săptămână vine cu mai multe întrebări decât răspunsuri. În știrile locale, un băiat de 22 de ani, Elliot Rodger, a ieșit cu mitraliera în campusul universității din Santa Barbara, ucigând șapte persoane, după ce a lăsat mesaje pe internet, premeditând atacurile asupra studentelor pentru că nu l-au luat în seamă pe parcursul anilor de studenție. Psihopatul s-a autodenumit ”zeu”, decizând să se răzbune pe muritoarele care au îndrăznit să-l ignore.
Pe plan personal și fără o conexiune cu evenimentul din știrile locale, vineri, împreună cu o bună parte din prieteni, am călătorit până la San Diego, unde a avut loc serviciul funerar pentru o fată de 28 de ani, Sheila. Duminică, același grup de prieteni ne-am suit în avion pentru a ajunge la nunta lui Leigh și Barbara. Oficiantul nunții lui Leigh și Barbara ar fi trebuit să fie Tyler, soțul Sheilei, detaliul crud al poveștii.
Tyler Kernstein e un băiat frumușel, în vârstă de 32 de ani. A fost coleg de facultate cu soțul meu. În urmă cu vreo 9 ani, cei mai mulți din grupul de prieteni din facultate ai soțului meu s-au mutat la Los Angeles. Tyler lucrează în televiziune, la fel ca toți ceilalți colegi de facultate. Are ca hobby muzica. Știe să cânte binișor și este capabil să mânuiască instrumente de tot felul, de la pian și chitară la acordeon și tobe. Tyler este unicul fiu al unei familii din burghezia conservatoare medie americană, de pe coasta de est. El nu a avut relații sentimentale nici în facultate, nici când s-a mutat la Los Angeles. Pe la 30 de ani, când toți ceilalți membri ai grupului nostru se căsătoriseră, făcuseră copii sau acceptaseră un mod de viață alternativ, Tyler s-a îndrăgostit. Vestea ne-a luat pe toți prin surprindere, pentru că unii dintre noi renunțaseră să-l înțeleagă pe Tyler, în timp ce alții au speculat în secret că poate Tyler nu este interesat de farmecele feminine. Pasiunea lui pentru muzică și activități în aer liber avea întotdeauna prioritate asupra încercărilor de a-și găsi o parteneră de viață.
Când Tyler ne-a prezentat-o pe Sheila, toți am făcut un pas îndărăt. Sheila era frumoasă, deșteaptă, cu un zâmbet ce ilumina întreaga încăpere, dar avea cancer. La vârsta de 26 de ani, Sheila avea un cancer la ficat, foarte rar, același cancer care l-a ucis pe Steve Jobs. Dragostea cea dintâi a lui Tyler era o fată cu o speranță de viață de mai puțin de un an. Să-l numim romantic? Să-l numim idealist? Cum poți să iubești atunci când nu poți face planuri de viitor? Sau iubești mai intens tocmai pentru că nu ai un viitor și fiecare moment devine astfel mai prețios?
În adâncul sufletului nostru, toți avem o fărâmă de idealism. În secret, toți vrem să credem în basme, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dragoste eternă și puritate absolută. Apoi toți trebuie să trăim în realitate, unde totul se întâmplă departe de ideal. În tărâmul basmelor, Făt Frumos o salvează pe Ileana Cosânzeana, iar dragostea lor triumfă în ciuda zmeilor și babelor cloanțe. Îți trebuie o anumită doză de curaj – sau nebunie – să-ți trăiești viața ca și cum ar fi un basm. Oare cine este Tyler Kernstein? Făt Frumos pe cal alb ori Don Quijote pe mârțoagă? Oare este Făt Frumos cel viteaz, care o iubește pe Ileana Cosânzeana în ciuda zmeului de cancer? Sau este Don Quijote care evită realitatea și se agață de mitul care spune că dragostea poate să salveze orice, numai pentru o tragică fantasmă de eroism și autoafirmare? Oare sufletul meu s-a împietrit în cinism și nu mai sunt capabilă să înțeleg puritatea primei dăți?
Serviciul funerar al Sheilei a fost sobru, simplu. Familia a iubit-o, s-au spus cuvinte frumoase despre viața ei, nimeni nu a făcut vreo tragedie în trei acte asupra felului în care Sheila s-a stins. Ni s-a spus că Tyler s-a căsătorit cu Sheila cu o zi înainte de trecerea ei în nemurire, printr-o simplă ceremonie, la capela spitalului. În 1970, filmul ”Love Story” a descris o poveste asemănătoare cu drama lui Tyler și a Sheilei. Romeo și Julieta au rămas în conștiința universală drept îndrăgostiții care s-au regăsit în eternitate.
Povestea lui Tyler și a Sheilei are aceeași frumusețe filosofică pe care sunt bazate romane de dragoste. L-am îmbrățișat pe Tyler, cu un zâmbet pentru verighetă și cu o încruntare pentru pierderea sa. N-ai trăit până n-ai spus ”Felicitări” și ”Condoleanțe” în aceeași suflare.
Părinții Sheilei l-au numit pe Tyler ”fiul pe care nu l-am avut”. El a spus că este dificil să nu fii mânios într-un moment ca acesta. Păi, dacă nu simți mânie într-un moment ca acesta, atunci când este justificat să exprimi sentimente anarhice?
Pe de altă parte, nunta lui Leigh și a Barbarei este un eveniment așteptat de tot grupul. Norul confuziei încă mă urmărește. Încă încerc să înțeleg ce a simțit Tyler când a decis să stea alături de Sheila, în ciuda fazei terminale a cancerului în care se afla fata. Oare eu aș fi avut puterea să iau o asemenea decizie? Ce fel de motivație, absolut incontestabilă, poți avea atunci când iei o decizie să fii pe partea pierdută a vieții? Eroii tragediilor câștigă măreție în urma unor astfel de alegeri. În același timp, nebunul satului este atras de situații similare pentru a obține senzații tari. Poate Tyler este următorul pas evolutiv al speciei umane. Sau poate era pur și simplu plictisit de viața burgheză pe care a dus-o până la fatala întâlnire cu Sheila. În orice caz, povestea de dragoste a lui Tyler se întâmplă într-o lume în care un nebun de 22 de ani ucide șapte persoane pentru că nu au vrut să iasă la întâlnire cu el. Pe cât este de romantică povestea lui Tyler, pe atât este de absurdă povestea din știrile locale. Acestea sunt niște extreme greu de înfruntat.
Duminică i-am aplaudat pe Leigh și Barbara, care au ales să-și petreacă viața împreună, cu tort și șampanie, într-o atmosferă de fericită afirmare a vieții, dar nedumerirea mă urmărește acut. În ce lume trăim? Cu ce fel de busolă morală putem naviga în realitatea înconjurătoare? Dacă nu judecăm extremele etice pe care le întâlnim, cum putem să înțelegem complexitatea universului din care facem parte?
Raluca SANDERS
Los Angeles, iunie 2014