Drăgaica în tradiția populară

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica. Deși sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul și a Aducerii Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Sânzienele își au originea într-un străvechi cult solar. Denumirea este preluată, probabil, de la Sancta Diana, zeiță silvestră.

În credința populară, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, niște adevărate preotese ale soarelui, divinități nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. Există ipoteze care afirmă că populația din munți se întâlnea la momentele solstițiale (Sânzienele) sau echinocțiale, pentru a săvârși ritualuri închinate Soarelui. Megaliții din Munții Călimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mărturii în acest sens.

„Sânzienele” sunt zâne, „Sânzienele” sunt flori, „Sânzienele” sunt fete-flori, personaje mitice care stau sub semnul unei tainice antropomorfizări a plantei cu același nume. În unele locuri li se spune „Drăgaice”, în slavă „draga” însemnând „frumoasă”, „dragă”.

Spre deosebire de „Rusalii”, care sunt frumoase și rele, „Sânzienele” sunt frumoase și bune. Trăiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc și își fac simțită prezența doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când Cerurile se deschid. Atunci plutesc în văzduh, dansează în poieni și pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensifică mirosul florilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac. Tot ele apără copiii de boli, alungă grindina și vijelia, înmulțesc păsările cerului și animalele pământului. Femeilor le aduc prunci frumoși și sănătoși, iar fetelor mari, ursitul. Dacă oamenii sunt răi, „Sânzienele”devin nemiloase și îi pedepsesc pe măsură: provoacă secetă, iau înapoi leacul plantelor, mirosul florilor, fertilitatea femeilor, puterea bărbaților, rodul pământului… Cu toate acestea, „Sânziana”, „Drăgaica”, este mai mult iubită decât temută, i se pronunță fără frică numele, iar atunci când este invocată, țăranii o cheamă în felurite chipuri: „Regina Holdelor”, „Doamna Zânelor”, „Doamna Călușarilor”, „Stăpâna Surorilor”, „Mireasă”, „Împărăteasă”…

Noaptea de Sânziene

În noaptea de „Sânziene”, oamenii așteaptă, speră, iubesc, iar cerul se deschide pentru cei care știu să-l privească. Este una dintre marile nopți de peste an, în care cele două lumi comunică energetic și informațional. La fel și cei care se iubesc cu adevărat.

Este noaptea în care plantele magice au cel mai mare leac și florile câmpului cel mai puternic parfum. Se povestește că, tot atunci, feriga ar face o floare albă (chiar dacă se știe că nu înflorește niciodată, ci se înmulțește prin spori), strălucitoare ca o stea, iar cine o va găsi va avea noroc toată viața, le va putea citi gândurile oamenilor și va afla comori, de mii de ani ascunse.

În noaptea de „Sânziene” înflorește „iarba-fiarelor” și strălucește în întuneric ca aurul, iar la răsărit picură sânge, lăsând urme ca de rugină pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor” și este o plantă miraculoasă, cu care hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare, pot rupe zăbrelele și cătușele. Oamenii care au văzut-o înflorită în noaptea de „Sânziene” spun că are cap ca de om, pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul. În restul anului, se pare că arată ca o iarbă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului ori când face să-i sară calului potcoava.

În noaptea de „Sânziene”, și numai în noaptea de „Sânziene”, se culege „nebunarița”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura.

În noaptea de „Sânziene”, animalele grăiesc cu glas de om și, de le poți asculta, numai în astă-noapte poți afla de la ele nebănuitele taine ale lumii.

În noaptea de „Sânziene”, porțile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă. Sunt „Moșii de Sânziene”, când se pomenesc morții din neam, se aprind lumânări, se aduc ofrande vegetale la morminte, se dă de pomană.

Tradiții creștine – Duminica Sfinților Români

În această Duminică, creștinii de pe plaiurile românești, dar și cei care au părăsit țara, aduc un omagiu tuturor trăitorilor cu Hristos care au viețuit în Grădina Maicii Domnului.

Pentru proclamarea unui sfânt nu e nevoie de un anumit număr de ani de la moartea sa și nici de un anumit număr de minuni. Totuși, există câteva criterii pentru canonizare: credința în Dumnezeu manifestă în timpul vieții, Darurile Sfântului Duh prezente și făcătoare de miracole, modul în care a apărat Biserica creștină strămoșească, răspândirea miresmei după moarte și confirmarea sfințeniei de poporul credincios.

Viața persoanei este analizată de o comisie, iar raportul întocmit trebuie să fie aprobat de Sfântul Sinod. Apoi se pregătesc textele liturgice și icoana sfântului, iar în final se fixează ziua de sărbătoare.

Primele canonizări făcute de Biserica Ortodoxă Română, după obținerea autocefaliei, au fost în 1950, iar în prezent numărul lor depășește 100.

Dintre sfinții trecuți deja în calendarul bisericesc îi amintim pe Calinic de la Cernica și Iosif cel Nou de la Partoș, trei domnitori români – Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi -, dar și primii călugări din Dobrogea și Munții Buzăului – Sfinții Ioan Cassian, Ioan Iacob Hozevitul, Paisie de la Neamț.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (cinstit pe 11 aprilie), a Sfinților Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, mitropoliții Transilvaniei (24 aprilie), a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie) și a Sfinților Cuvioși Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pe 28 februarie 1950. Proclamarea oficiala a canonizării lor a avut loc pe 21 octombrie 1955, în catedrala din Alba Iulia. Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș s-a făcut mai târziu, în Catedrala mitropolitană din Timișoara, pe 7 octombrie 1956.

Sfinți Români canonizați în anul 1992

Introducerea în calendarul Bisericii Creștin-Ortodoxe Române a Sfântului Cuvios Antipa de la Calopodești (10 ianuarie) și canonizarea Sfântului Cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie); a Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș (24 aprilie); a Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț (30 iunie); Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți (1 iulie); a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt (2 iulie); a Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (5 august); a Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla (7 august); a Sfințiilor Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache (16 august); a Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie); a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie); a Sfinților Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Macinic din Sibiel (21 octombrie); a Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (23 noiembrie) și Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), a fost hotărâtă de Sfântul Sinod, în ședința din 20-21 iunie 1992.