Pentru orice român adevărat, locul unde a văzut pentru prima dată soarele e sfânt. Îl poartă în inimă până la sfârșitul vieții, pentru că e așezat ”pe-o gură de Rai”, iar locuitorii vorbesc o limbă dulce ”ca un fagure de miere”. În această lume nebună, nebună, asta contează enorm.
Boieri dumneavoastră, uitați-vă în calendar! Cortina se ridică, încep sărbătorile orașului! Deja miroase a mici foarte mici, friptane și bere. Toate băncile de pe ulițele târgului – alea întregi, nu alea sparte – vor fi luate cu asalt de oamenii cetății. Și dă-i, tataie, agitație pe Primărie, pe capul consilierilor care răspund de organizare. Că, vorba aia, nimic nu e pe gratis… Peste tot miroase a pregătire, a sărbătoare, a parfum de pădure. La ștrandul de peste Bistriță, la baza hipică ”Virgil Bărbuceanu”, la Centrul ”Carmen Saeculare”, peste tot e foșgăială mare.
Anul trecut, tot în iunie, oficialitățile municipiului le-au urat localnicilor ”La mulți ani!”, apoi s-au prins în horă pe platoul de la Curtea Domnească, pe muzica Fanfarei 10 Prăjini. Așa a început o poveste frumoasă care a durat patru zile. Anul acesta ce și cum o fi… om vedea. Numai ploaia să nu indispună cheful de petrecere al invitaților și turiștilor, că pietrenii vor fi prezenți în păr. Au fost ani în care nici măcar ploaia nu i-a ținut departe de spectacole.
Curios (sau nu), petrecerile contemporane de care vorbim, tot mai numeroase de la un an la altul, se împletesc fericit cu cele vechi. Vorbesc aici de sărbătoarea Sânzienelor și ziua de naștere a Sf. Ioan Botezătorul, patronul urbei noastre.
Celebrată în noaptea de 23-24 iunie, sărbătoarea Sânzienelor a stârnit imaginația multor mari români (v. Mircea Eliade, cel cu ”Istoria Religiilor”, ca să amintim doar unul). În legende, Sânzienele sunt zâne fecioare răpite de zmei și închise în palate, tăinute în inimă de codru necălcat. Ele își fac apariția numai în această noapte de vrajă, plutind, cântând, dansând prin văzduh. Printre atâtea duhuri malefice, babe-cloanțe, mume ale pădurii, iele, rusalii, Sânzienele sunt zâne bune, prielnice roadelor de tot felul ale naturii, indiferent că e vorba de vegetale, animale sau umane. Îi fac pe oameni să simtă bucuria pură de a trăi. Vă spun toate acestea pentru că Sânzienele vor poposi și în urbea de sub Cozla, vor veni să ne dea vești bune. Se zvonește că și oficialitățile vor să fie un soi de ”zâne bune” și va fi veselie mare în oraș. Ne vom clăti ochii cu frumos. Toți elevii neimplicați în examene vor deveni vedete, vor cânta, vor dansa. Desigur, dacă vremea va ține cu noi!
Puțină istorie locală. Am citit o carte în care marile orașe ale lumii – Viena imperială, Parisul luminilor, Londra lui Shakespeare – erau caracterizate printr-un singur cuvânt. În dreptul Romei scria ”sex”, la New York – ”realizare”, la București – ”sictir”. Explicația: românii fac toate lucrurile în sictir. În cetatea noastră dragă, plină de povești, de parfum și de amintiri, lucrurile sunt mai așezate. Piatra Neamț nu e Orașul Luminilor, unde să te întâlnești cu Brâncuși la Centrul Pompidou, cu Grigorescu sau Andreescu la Fontainebleu, cu Enescu la Père Lachez, cu Cioran la Montparnasse… Târgul Pietrei e Sinaia Moldovei, cel mai frumos oraș de la poalele Carpaților răsăriteni. Și nouă, pietrenilor, ne ajunge. E curat, cochet, modern și suntem mândri de el. Cetățile naturale Cozla, Pietricica, Cernegura și Bâtca Doamnei stau stavilă în fața Petrodavei. Poate o fi un semn al destinului…
Pietrenii își sărbătoresc solemn cetatea medievală din vremea lui Alexandru cel Bun. Istoria e prezentă peste tot. Fiecare uliță își are povestea ei. Actuala stradă Sadoveanu, bunăoară, pe vremea comuniștilor se numea Maiacovski, iar pe timpul burjuilor era Andrieș. Nenea Iancu, dramaturgul, n-o fi fost prea mulțumit când a aflat că un fundac cu câteva case răzlețe din Piatra Neamț îi poartă numele, în timp ce Eminescu stăpânește ditamai bulevardul, în buricul târgului, lung, lat, fățos și an de an dichisit cu copaci la ghiveci. Ar trebui, totuși, să fie mulțumit, că, iată, în ultimii ani, au răsărit și pe strada lui case cochete cu multe etaje și sistem de supraveghere video. Iar alții au pățit-o și mai rău, cum e Dumitru Almaș, istoricul nostru nemțean.
Nu toți pietrenii care vor ieși la promenadă pe Corso de zilele orașului știu că prin urbea noastră și-au plimbat pașii și gândurile oameni precum Asachi, Alecsandri, Caragiale, Creangă, Eminescu, Iorga, Sadoveanu… Și mai puțini știu să admire frumosul oferit de Mama-Natură și realizările omului. De pildă, în perioada interbelică s-a pripășit în cetatea noastră un grec, Dimitrios Lalos, ca negustor de cherestea. Venea din țara lui Pericle și voia să se afirme. A reușit. Într-un timp foarte scurt, a ridicat o fabrică de cherestea, una de textile și o bancă. A fost cel mai prosper cherestegiu, administrând și domeniile regale ale lui Carol I, care-l vizita întotdeauna când venea la Piatra Neamț, așa cum și Lalu îl vizita la Sinaia, fără o audiență protocolară. O precizare se impune: urmașul lui Ulise n-a băgat niciodată mâna în gestiune, ca știm noi cine…
Pentru târgul care l-a adoptat, a construit școala în care se află astăzi Liceul Forestier, a acordat burse elevilor merituoși, a acordat protecție artiștilor timpului și ajutoare oamenilor nevoiași. Câți politicieni de azi fac asemenea fapte?
Casa lui, Palatul Copiilor de azi, o bijuterie arhitectonică, a rămas sinonimă cu numele lui. Casele de peste drum – vorbim de strada Ștefan cel Mare – au fost demolate de comuniști, pe locul lor construindu-se complexul sportiv municipal. Ca proprietar al moșiei Dănești-Girov, Lalu organiza acolo sindrofii la care chiar el pregătea delicioase bucate, ca un foarte priceput bucătar. Fără diplomă de MasterChef. Fiii lui au îmbrățișat cariere în care s-au distins ca medici și diplomați. Cum să nu respecți, să nu iubești un astfel de pietrean?
Spunea cineva despre România, în batjocură, că este o țară minunată, dar că e păcat că-i locuită. Oare la ce vremuri se referea? La cele trecute sau la cele prezente?
Cum înaintașii noștri trebuie cinstiți și respectați, inclusiv de zilele orașului, merită o floare și poetul nepereche din fața Bibliotecii ”G.T. Kirileanu”, și Ștefan cel Mare din piața care-i poartă numele, și conul Mihalache Kogălniceanu, cel care a dat pământ țăranilor. Că astăzi înstrăinăm moșia strămoșilor noștri la orice samsar, nu mai importă.
Un oraș ca Piatra Neamț nu înseamnă numai monumente istorice, clădiri glorioase, bulevarde, biserici și statui. Înseamnă și Oameni. Mulți oameni, cu pretenții, cu vise. A trecut un sfert de secol de la Revoluție. Ne-am zbenguit 25 de ani în libertate și democrație. Lumea evoluează, cu sau fără noi, cu sau fără visele noastre. Cioran avea o zicere: „Oamenii se împart în două categorii – cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute”. Tu din care categorie faci parte, dragă cititorule?
<
p style=”text-align: justify;”>Prof. Dumitru RUSU