Ce rămâne din tine, te întreb,
pe tine piatră de om, dinozaurule,
leat cu epoca fierului și cu epoca stâncilor
și chiar cu epoca zahărului tos?
Rămâne, taci tu, și tăcerea ta mătură odaia
și se așază pe mobilă ca un paianjen sticlos,
rămâne, îngaimi, în sfârșit,
scheletul acesta de cuvinte
și scheletul acesta de piatră
dar scheletul de cuvinte sper să țină mai mult.
Ce rămâne din tine,
întreb fluturele
care nu apucase încă să iasă din oul crisalidei lui
fiindcă, odată ieșit, ar fi fost deja mort,
răspunde-mi efemeridă de fluture colorat
de sub rochiile tale de țigancă a zorilor,
cum faci tu să fii nemuritor?
Ce rămâne din tine, întreb dragostea,
cât nu apucase să se facă ură
și era toată numai sărut și îmbrățișare
și rostogolire pe perne
și nu învățase să plângă decât de bucurie,
cum faci tu să fii nemuritoare?
Am întrebat pe rând aerul
care e și el din piatra lui de aer
și vântul care e și el din piatra lui de vânt
și acuarela din penarul copilului
care nu obosește să deseneze înaripați copaci
din aripi de fluturi?
La toate acestea doar copilul mi-a răspuns
dând cu pensula pe nasul cuvintelor mele
care, colorate astfel, păreau nemuritoare,
iar el a râs, a râs
și am știut că doar râsul lui e nemuritor.
Lucian Avramescu, 6 iulie 2014, Sângeru
Source: http://ampress.ro/literatura/poezii-nu-numai-de-iubire/ce-ramane-din-tine/