Scriu aceste rânduri nu ca să mă aflu în treabă. Cuvintele din titlul articolului nostru reprezintă traducerea în limba română a cunoscutului dicton latinesc „Labor improbus omnia vincit”, de fapt, un vers al lui Publius Vergilius Maro (70 – 19 î.e.n.), cel mai vestit poet latin, a cărui operă este dominată de dragostea pentru muncă, viață pașnică și de un puternic sentiment patriotic.
Nu mi-aș fi amintit de versul citat, dacă, recent, într-una dintre duminicile liniștite ale verii, n-aș fi fost martor și actor în două secvențe de viață care m-au zguduit.
Iată despre ce este vorba! În duminica despre care vorbesc, în parcarea unuia dintre cele două hoteluri importante ale orașului noastru, dintr-un automobil de teren cu număr străin de înmatriculare, coboară o familie în vârstă, respectabilă. Sunt „luați în primire” cu brutalitate de un copil și un adolescent, care le cer cu insistență bani. Cei doi încearcă să închidă mașina, dar cei doi copii-infractori îi hărțuiesc. Unul încearcă să-i smulgă poșeta femeii, celălalt trage de geanta bărbatului. Nu intervine nimeni, deși parcarea e doldora de alți turiști și de alți trecători. Nici de această dată nu pot rămâne indiferent în fața răului. Încerc să-i îndepărtez prin îndemnuri blânde pe cei doi agresori. Sunt amenințat cu obrăznicie că trebuie să îmi văd de treburile mele, că pe aproape, nevăzuți, se află „bodyguarzii” lor. Îi însoțesc pe oaspeții orașului nostru, niște englezi, până la intrarea în hotel. Vor să-mi ofere un cadou, îmi mulțumesc, iar eu îmi văd de calea mea.
Ajung în Piața Centrală a orașului, care acum, deocamdată, arată cum arată după recentul incendiu devastator. O bătrână-bătrână, sprijinindu-se într-un toiag, este tâlhărită de doi copii de aceeași etnie ca cei dintâi. Iarăși nu intervine nimeni în ajutorul sărmanei bătrâne. Sute de oameni privesc scena grotească și atât. O scot din mâinile atacatorilor minori și o conduc până în stația de autobuz din fața Spitalului Județean, de unde pornește spre casă.
Nu știu dacă am făcut bine sau rău că n-am rămas nepăsător în fața unor asemenea secvențe de viață care n-au cum să nu lase urme în sufletul oricărei ființe umane cu o brumă de civism. M-am întors acasă trist și m-am gândit că adevărat și dureros este că mulți dintre români, poate, milioane, se plând de sărăcie. Sărăcia a ajuns să se împânzească peste tot, cuprinzând primejdios toate vârstele. Asociată cu delăsarea, sărăcia domină pretutindeni în această țară pe cât de frumoasă și bogată, pe atât de tristă și fără noroc. Credința în Dumnezeu și bunătatea funciară a unora dintre noi sunt, într-adevăr, izvoarele ajutorului acordat de cei aflați în nevoie și în suferință, ajutor care, măcar pentru o clipă, îi fac fericiți.
Pe de altă parte, aș păcătui dacă nu aș mărturisi că nu-i înțeleg pe cei care zi de zi cer ajutorul altora. Cel mai adesea, întinzând mâna pe stradă, în piețe, în fața bisericilor și a magazinelor.
După mintea mea, nimeni nu poate să primească mai mult decât dăruiește. Nimeni nu poate să pretindă celorlalți ajutor în numele bunătății și milosteniei, fără „a trage o linie” în fiecare zi, fără a produce măcar pentru sine te miri ce.
Cine poate să muncească și nu o face zi de zi, ceas de ceas, va aștepta la nesfârșit mila altora. Fără efort, fără chibzuință, fără creație, necazurile și sărăcia devin copleșitoare.
Soarele și ploaia cad și peste cei leneși, și peste cei harnici, și peste cei răi și peste cei buni. Doar munca înviorătoare ne dă puterea de a trăi. Lipsa dorinței de a munci, de a trăi în demnitate și onoare sunt semne ale lipsei puterii, de a iubi viața. Așa cum este aceasta. Cu bucurii și tristeți, cu izbânzi și eșecuri.
Să ne înțelegem bine, există cu adevărat oameni care au ajuns sau pot ajunge la ananghie: cei cu dizabilități, cei proveniți din medii defavorizate, văduve, orfani, femei și bătrâni ajunși în neputință.
Nu foarte mulți români au „conturi grase”, vile, limuzine, averi ilicite sau licite. Ceilalți, milioane, ca să supraviețuim, pentru a ne susține viața, avem o singură cale: aceea a efortului și creației. Cu alte cuvinte, dacă vom munci, vom avea; dacă nu vom munci, nu vom fi. Suntem creați, suntem înzestrați cu minte, suflet și mâini pentru a judeca și a lucra, fără a aștepta la nesfârșit mila altora, dar nemunca pare a deveni un blestem în lumea românească a ultimilor 25 de ani.
Până când nu toți cei care întind mâna sau fură nu se vor desprinde cât mai devreme de starea de lene și de răul din ei, aceștia nu vor fi niciodată cu adevărat liberi, nu vor fi niciodată cât de cât fericiți.
Într-adevăr, din munca tenace a agricultorului, muncitorului și intelectualului țâșnesc și prind viață roadele care ne dau siguranța existenței noastre. Cum spune un cunoscut poet al secolului trecut, munca rămâne o „Vitejie supremă, fără seamă”, „împărăție a vieții”, „cea mai veche Taină și Lege de pe lume.” (Vasile Voiculescu)
Cum spuneam, scriu aceste rânduri mâhnit, tulburat de tupeul, de agresivitatea copiilor infractori din duminica cu pricina. Am fost șocat de comportamentul inuman al acestora, dar și de indiferența concetățenilor mei, dar trăiesc speranța că se va ivi cât mai curând un Vlad Țepeș, pe vremea căruia, la fiecare fântână din Țara Românească, exista o cană de apă meșterită din aur. Orice trecător însetat bea apă din aceasta, dar nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să o „salte” de la locul ei. De ce? Pentru că toți care îndrăzneau să o „salte” știau ce îi așteaptă…
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
P.S. Am întâlnit într-una din zilele trecute doi tineri polițiști chipeși, care distribuiau trecătorilor pliante cuprinzând măsuri de protecție împotriva hoților de tot felul, inclusiv împotriva celor care sparg apartamente și mașini. Nu-i rău, dar e prea puțin pentru siguranța noatră și pentru starea normală a națiunii.
