În mod normal, și așa cum ar fi fost firesc, discuția cu artistul plastic, sculptorul Lucian Tudorache, nume binecunoscut iubitorilor de artă pietreni și nu numai, ar fi trebuit să stea sub semnul considerațiilor estetice privind viziunea artistică și modul de întrupare a ideilor, transfigurate în materiale pe care, nu ne îndoim, autorul și le dorește, îndeobște, veșnice. Dar, cum orice artist este, înainte de toate, om, și are aceleași necesități ca oricare altul, fără ca niciunul dintre noi să vrea, discuția a derapat către un aspect mai puțin discutat în colocviile cu creatorii de artă: banii.
– Să pornim de la un adevăr. Cred că ești de acord cu afirmația că ești un artist la modă, cum s-ar zice.
– În ultimii ani s-a întâmplat asta. Au fost mai multe colaborări, proiecte, simpozioane naționale, dar… ”la modă” nu știu dacă e expresia cea mai nimerită.
– Ai dreptate. Să zicem, de succes. Dacă enumerăm doar lucrările care ți-au fost comandate și e destul ca să justificăm afirmația. Cum se face că ai reușit să le obții? De regulă știu că se mai fac concursuri, oferte publice. Bustul lui Eminescu de la Biblioteca ”G.T. Kirileanu”, Monumentul eroului din cel de al doilea război mondial de la Bălțătești…
– Da, Simpozionul național de sculptură de la Moreni, județul Dâmbovița. În toate cazurile s-au făcut schițe și machete, au fost făcuți pași. Și în cazul celorlalte.
– Pentru Eminescu, de pildă, ai avut concurenți?
– Și aici au fost făcuți pași.
– Pași în loc de concurenți?
– Nu, dar să vă spun istoria. Prin 2006, 2008, nu mai țin bine minte, Adrian Alui Gheorghe a avut inițiativa de a face Piața Mihai Eminescu și o statuie undeva la vreo patru metri.
– Uriașă. Se poartă. E, la noi, un fel de aplecare.
– Da. Or atunci s-a anunțat acest tip de concurs și știu că mai era interesat să vină sculptorul Zaharescu, de la Roman. Eu am prezentat două propuneri, cu două machete care flancau intrarea principală de la Direcția de Cultură. Atunci a fost timpul pentru așa ceva, nu s-a mai
prezentat nimeni și am rămas singurul pentru una dintre cele două machete. Din pricina costurilor destul de mari, proiectul nu s-a putut finaliza și abia acum s-a reluat ideea, pentru bibliotecă. Mai exact de când a venit Adrian ca director. Și atunci au fost date comunicatele de presă, s-au cerut machete și până în momentul în care urma să demareze etapa a doua nu s-a mai prezentat nimeni.
– Să zicem că ai fost norocos. Și la Moreni, de altfel.
– La Moreni, la fel, ei m-au contactat cu rugămintea de a lucra la acest mare proiect, de o valoare foarte mare, cu trei metri cubi de piatră și mobilarea unui parc. Un proiect european, dar cu sprijinul Primăriei din Moreni și al Consiliului Județean Dâmbovița. Cei care fac aceste sculpturi au un soi de garanții că totuși se finalizează proiectul. Totul trebuie să fie bine pus la punct. Macara, fundații, muncitori, materiale…
– Ești, prin urmare, așa cum am spus, un sculptor de succes. Acum e cazul să recunoști.
– Ce se întâmplă… Abia acum s-a întâmplat în cazul meu; când mă apropii de cincizeci de ani și am o anumită activitate. Că până acum oricum nu mă băgau în seamă. În cazul lui Eminescu, așa cum v-am spus, povestea este mai lungă. De la Eminescu acela, în fapt o machetă, care și acum este în picioare pe la Central Plaza. Era, la ora aceea, vreo sută douăzeci de milioane tipul acela de machetă care, teoretic, în momentul în care câștigi concursul, ți se plătește. Bustul lui Brauner, din curtea Liceului de Artă, de pildă, l-am făcut gratis. A fost donația mea pentru liceu. Dar abia acum, în ultimii doi – trei ani, au început să apară mai multe solicitări.
– Dacă tot ai atins subiectul banilor, hai dumirește-ne, așa în linii mari, ce înseamnă, din punct de vedere pecuniar, costurile beneficiarului și, în cele din urmă, care este câștigul tău?
– Da, da. În primul rând, este o bucurie că s-a reușit. Mă refer la bustul lui Eminescu. Prin comunicate de presă s-au obținut niște bănuți. Asta a fost bucuria mea pentru realizarea acestei lucrări. Împreună cu Adrian, am realizat că față de un normativ real suntem mai departe. Dar am nădăjduit măcar să ne acoperim costurile de materiale, tehnici, deplasări etc.
– Concret, cât a costat?
– 450 de milioane lei vechi. Cu tot cu soclu.
– Este firesc ca tu să nu lucrezi pe gratis. Din acești bani, care a fost partea ta?
– Din această valoare se scade soclul, placarea, fundația…
– Tu trebuia să realizezi doar lucrarea, nu soclul.
– Da, dar nu a mai fost dată tema părții locale. Și atunci Primăria a venit doar cu avizul de construcție. Numai plăcile cumpărate au costat vreo 25 de milioane. După care deplasări la Combinat, turnătorie… Bronzul a costat undeva la vreo sută nouăzeci de milioane. Din toată suma asta, eu plătesc impozitele și CAS-ul…
– Dar nu pe toată suma.
– Ba da. Pe toată suma.
– Nu înțeleg!
– Dacă făceam doar bustul, un singur component, plăteam doar pe valoarea respectivă. Dar așa am luat toată lucrarea.
– Și așa, pe toată lucrarea, în final cu cât a rămas Lucian Tudorache?
– Să mă gândesc…
– Aproximativ.
– Hm! Sub…
– Sub o sută de milioane?
– Nu, sub două sute. În jur de o sută șaizeci, cred… Ceea ce, la un monument de tipul ăsta, e modic. În mod normal, clar depășea un miliard.
– Se poate spune că l-ați făcut cu parcimonie, cu economie.
– Da. Mulțumirea mea a fost aceea că pot să mă implic într-un proiect benefic pentru Piatra Neamț. Cu atât mai mult cu cât a fost realizat în bronz. Dorința fiecărui sculptor este aceea de a lăsa ceva în spate; ceva definitiv, cu materiale mai puțin perisabile. Or, bronzul este un material bun. Rezistent, nobil… contează foarte mult și la CV. Altfel, sunt situații în care câștigi mai mulți bani decât valoarea lucrării.
– Situație care nu cred că este valabilă aici.
– Nu, dar se întâmplă. Și la Moreni, de pildă, lucrări de patru metri cubi, dincolo de materiale, consumabile, masă, cazare și altele, au fost plătite cu cinci sute de euro. Iar lucrarea a fost trecută pe inventarul primăriei cu peste optzeci de mii de euro.
– Diferența de la cinci sute de euro, câștigul tău, la optzeci de mii de euro mi se pare colosală.
– Nu, nu. Nu există în proiect această valoare. Valoarea este mică pentru tipul ăsta de simpozion. Dar sculptorului, dacă este de acord, atât i se oferă. Este un soi de înțelegere neoficială. Valoarea de inventar însă, stabilită după preluarea prin recepție, este de regulă foarte mare. Intră fix pe drepturile de autor după normele reale.
– Deci, iată că avem și în lumea artei, două tipuri de norme. Reale, care funcționează doar pe un anumit segment și, hai să le spunem ireale, care funcționează la mica înțelegere. Statuia lui Eminescu, de la Piatra Neamț, ce valoare de inventar are?
– Primăria a preluat-o de la noi și a trecut o valoare. Nu mai țin minte, că a fost o discuție… Am impresia că era vehiculată ideea de vreo treizeci de mii de euro… nu mai știu. Nu vreau să greșesc sau să nasc discuții.
– Dar tu n-ai nici o implicare. Chiar așa, de unde să știi lucrul acesta?
– Se mai întâmplă prin alte părți ca valoarea de inventar să coincidă cu banii care au fost băgați inițial. Deci, fără adaosuri.
– Care la noi se poartă în draci. Uneori am impresia că România trăiește numai din dobânzi, penalități, amenzi și taxe. Prin urmare din jupuirea semenilor până la os. Cultura și arta, în schimb, e vitregită perpetuu de un obol consistent și atunci rămâne, ca multe altele în această țară, la cheremul micilor sau marilor înțelegeri. Cât privește lucrarea de la Piatra…
– Eu mă bucur că Adrian Alui Gheorghe a reușit să strângă banii ăștia, prin intermediul fundației Conta, că altfel…
– Dar aportul primăriei pietrene care e?
– Nu știu exact. Cred că pe undeva pe la vreo sută de milioane.
– Iar lucrarea rămâne în patrimoniul primăriei. E o investiție bună.
– Toate lucrările de pe raza municipiului sunt în patrimoniul primăriei. Asta e!
– Despre cum sunt gospodărite, vom discuta data viitoare.
Ioan AMIRONOAIE