La o adică, profesorului universitar Mircea Coșea i se pot reproșa multe, dar e imposibil să nu ții seama de el. Este deținătorul unui palmares profesional și politic ce-i rezervă un loc în istoria noastră contemporană. A marcat profund constituirea proprietății private și privatizarea după Revoluție, din poziția de președinte al Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză (1990-1993) și al Consiliului pentru Reformă (1993-1996). A trecut prin mai multe partide, dar a rămas liberal. A fost livrat de CNSAS ca ofițer acoperit al Securității, dar a scăpat de acuzația de poliție politică.
Actualul său popas este la Partidul Ecologist Român. De regulă, este asociat cu vremurile de glorie ale Alianței pentru România. Pe atunci organizațiile din Neamț au jucat la câștig. Dacă de Ioan Munteanu, Adriean Chirilă sau Adrian Carabeț își amintește lumea că au contat în ecuația ApR, Vasile Asandei a fost uitat de tot. De uitat s-a uitat și că Mircea Coșea a produs unul dintre cele mai coerente programe economice pentru liberalii dintr-o aripă tânără cum n-a fost alta în politica românească.
Mărturisește că va rămâne un radical până la capăt pentru că asta îi este firea. Admite, sec, că este respectat, nu și acceptat.
Invocați deseori vârsta dv., 72 de ani, care vă asigură independența și detașarea.
Să știți că e un lucru foarte important pentru mine. În pofida dezavantajelor pe care le am – și sunt multe când ai o anumită vârstă – am și un avantaj, acela că nu-ți mai dorești posturi sau poziții sociale sau instituționale. Pe de altă parte, îți dă o anumită libertate de expune păreri și opinii, câteodată chiar critice, în afara oricărui cadru de partid sau apăsat de rigori instituționale.
Cine vă crede în România?
Dar de ce trebuie să mă creadă cineva? Că nu-mi doresc posturi?
Nu, pe conținutul a ce spuneți, a ce dezvoltați în emisiuni TV, în editoriale și analize economice.
Nu știu cine mă crede. Eu spun și scriu ceea ce gândesc.
La fel făceați în Guvernul Văcăroiu?
Întotdeauna am spus ce gândesc și asta nu mi-a adus avantaje. A trebuit din multe locuri să plec ca să nu fiu dat afară.
Dumneavoastră aveți o structură și o gândire de reformator. Nu înțeleg nici azi cum ați rezistat cu Nicolae Văcăroiu.
Cu Văcăroiu am lucrat foarte bine. Guvernarea avea niște obiective pe care trebuia să le realizăm sub imperiul unui entuziasm care, de multe ori, n-avea un suport profesionist. Multe lucruri nu știam cum trebuie făcute. Le descopeream pe parcurs, ne uitam ce fac alții prin alte țări. Văcăroiu a fost un prim-ministru care a avut această știință, de-a ne lăsa să facem ce trebuie fără să se amestece, fără niciun fel de implicație politică. De altfel, la data aia nici nu erau multe implicații politice – era un singur partid care conta pentru putere, PDSR sau FDSN cum s-a chemat înainte. Guvernarea nu m-a afectat cu nimic din punct de vedere al marjei de manevră. Dificultăți am avut din partea președintelui Iliescu. Vedea privatizarea ca pe un lucru inutil. Dânsul avea concepția că dacă se schimbă conducătorii fabricilor și uzinelor și dacă, am să repet exact ce spunea domnia-sa, conștiința populației crește până la nivelul de a înțelege că avuția e a tuturor, atunci lucrurile o să meargă bine. Deci, relația mea cu președintele a fost întotdeauna foarte specială pentru că nu m-a sprijinit niciodată. Din contra, am avut foarte multe restricții. Am fost foarte mult sprijinit, din punct de vedere al ideilor pe care le-am adus, de doi oameni din PDSR, de domnul Oliviu Gherman și Adrian Năstase, la care se adăuga totdeauna cu o părere avizată, dar nu și bine acceptată de ceilalți, domnul Eugen Dijmărescu. Văcăroiu a fost cel care a condus guvernul într-o armonie destul de evidentă, aș zice eu.
Înțeleg că, pentru un clasament al guvernărilor post-decembriste, unde sus sunt plasați Călin Popescu Tăriceanu și Adrian Năstase, spuneți că ar trebui să-l reevaluăm pe Nicolae Văcăroiu?
Sunt etape diferite și cred că o reevaluare ar trebui făcută. Vedeți, Adrian Năstase a venit într-o perioadă în care se deschidea drumul României spre europenizare, ca să zicem așa. Trecuseră într-un anumit fel efectele negative ale mineriadelor care au blocat pătrunderea capitalului străin pe o perioadă îndelungată. Tăriceanu a venit într-o perioadă în care s-au făcut niște privatizări pe care eu, astăzi, le-aș pune sub o analiză foarte serioasă. Mă îndoiesc de utilitatea lor la acea dată și de modul în care au fost făcute. A avut o intrare foarte serioasă de capital la buget pe care a cheltuit-o fără niciun fel de restricție pe creșterea sectorului public.
Prin Varujan Vosganian, fostul coleg al dv. de la Uniunea Forțelor de Dreapta.
Da, prin Vosganian. Dar, din punctul de vedere tocmai exprimat nu poți să faci o comparația între guvernarea Năstase sau Tăriceanu, pe de o parte, și guvernarea Văcăroiu, pe de alta. La Văcăroiu era o problemă de construcție. Atunci trebuiau făcute niște lucruri sub presiunea unor reguli noi. Așa-numita tranziție trebuie scurtată, era nevoie de restructurare, de privatizare, dar în același timp era o foarte-foarte mare lipsă de fonduri. Bugetul era într-o situație disperată și ceea ce Văcăroiu a reușit a fost să țină echilibrul. România a marcat în perioada aceea încă un lucru care astăzi nu se discută și poate ar trebui. Văcăroiu a refuzat un acord cu Fondul Monetar Internațional.
Iar dv. ați erați negociatorul-șef al României.
Da, am fost împreună cu Florin Georgescu și Mugur Isărescu. Acordul a fost refuzat pentru că impunea niște restricți în dezvoltare pe care Văcăroiu – eu cred că bine a făcut – nu le-a acceptat, dar acum sunt acceptate.
Ce v-a recomandat în acele vremuri să fiți luat în echipa de conducere a destinelor economice?
A fost întâi un episod care este legat de Petre Roman, care era foarte serios influențat de economia franceză. El a desființat în mod greșit, dar acum e prea târziu să reparăm, Comitetul de Stat al Planificării. Îl considera un instrument de conducere comunistă fără ca să-și dea seama, așa cum toate în celelalte țări foste socialiste și-au dat seama, că planificarea este un instrument econometric de conducere care poate fi depolitizat. El l-a desființat și a înființat, sub îndrumarea Comisariatului de Stat al Planului din Franța, o comisie de prognoză. La acea dată, în România, singurul om care știa prognoză, pentru că lucrasem la Comisia Economică ONU pentru Europa la Departamentul de prognoză, eram eu și am fost recomandat domnului Roman de către unul dintre foștii mei profesori de la ASE care știa ce puteam să fac, domnul Ionel Blaga, care din păcate a murit. Ăsta a fost drumul.
Mai apoi a fost un fel de concurs pe care o comisie – care nu s-a dezvăluit în public că era o comisie, erau niște gânditori la acea dată, cum ar fi academicianul Postolache – l-a făcut din discuția pe idei asupra modului în care se poate face privatizarea și, mai corect, asupra modului în care se poate forma proprietatea privată care nu exista în România. Și au ales varianta mea care era inspirată de modelul polonez și consta în distribuirea de cupoane care apoi se tranformau în acțiuni.
Și a ieșit un dezastru.
N-a ieșit deloc un dezastru, sunteți în urmă cu vreo 15 ani în aprecieri pentru că fără această transformare nu exista proprietate privată în România.
Da, dar s-au născut niște „monștri”, gen Sorin Ovidiu Vântu de la Roman.
Dar nu cauza Guvernului Văcăroiu, ci din cauza Guvernului Ciorbea. În anul 1996, procesul de formare a proprietății private – repet, nu de privatizare – trebuia să se încheie cu două elemente: formarea unui tip primitiv de bursă care s-a chemat RASDAQ, pe care am făcut-o, și apoi formarea bursei. Adevărata privatizare trebuia să înceapă atunci și trebuia să fie făcută pe bursă, să elimine orice fel de ilegalitate. Am propus să pornească de la privatizarea a două bănci, Banca Agricolă și Bancorex. Asta a fost o chestiune care a arătat cât de naiv politic era la data aia. Am creat legea de privatizare, am introdus-o în Parlament și a fost respinsă de partidul de guvernământ. Eu nu știam ce se întâmplase de fapt cu Bancorex, că fusese devalizată între timp prin tot ceea ce familia Păunescu făcuse cu fondurile preluate de acolo. La venirea noului guvern, condus de domnul Ciorbea, s-a renunțat la orice formă de piață de capital și privatizarea s-a făcut prin discuții sau tranzacții directe și au apărut „monștrii” de care vorbeați.
În timpul lui Ciorbea, unul dintre personajele de forță a fost președintele FPS Sorin Dimitriu, cumva un fel de urmaș al lui Emil Dima. Trece drept romașcan, dar e născut la Alexandria.
N-am lucrat cu el.
Îi puteți face o evaluare?
Sorin Dimitriu a fost un om foarte apropiat de politica Guvernului Ciorbea, dacă aia se poate numi politică. A blocat privatizarea prin elementele de piață și, fără ca să știu amănunte în legătură cu ce-a făcut și ce n-a făcut, a dat posibilitatea preluării într-o formă cu totul ilicită a unor importante părți ale capitalului de producție din România, utilizând o metodă pe care eu o combătusem. Mă bătusem în presă rău de tot cu Constantin Cojocaru (cunoscut în epocă pentru varianta de privatizare propusă – n.a.), un fost coleg de-al meu de grupă în facultate. Eu susțineam că privatizarea trebuie făcută la valoarea de piață, nu la valoarea de inventar. La valoarea de inventar era un furt, un furt cum s-a văzut recent în dosarul Dan Voiculescu. O privatizare la valorea de inventar înseamnă o privatizare mult sub valoarea afacerii pentru că de fapt cumperi afacerea și nu cărămizile fabricii. Sorin Dimitriu a mers pe ideea asta. După aia a venit un alt urmaș, domnul Radu Sârbu, care a stricat lucrurile și mai mult.
Cum ați sărit dintr-un partid în altul?
Din care în care?
Păi de la FDSN-PDSR v-ați dus la ApR. Ați fost la PNL, la UFD, iar acum la PER.
Eu am fost independent în guvern până când domnul Năstase a anunțat fără să mă întrebe, într-o conferință de presă, că am devenit membru al partidului. A zis că e o zi mare, că domnul Coșea a intrat în partid. Habar n-aveam. După aceea mi-a explicat că, dacă nu eram în partid, n-aș fi avut sprijinul partidului pentru programul de privatizare, sprijin pe care până la urmă nici nu l-am avut, că v-am spus ce s-a întâmplat cu legea. Cu ApR a fost cearta foarte importantă cu domnul Iliescu la care actor principal n-a fost Teodor Meleșcanu, așa cum se spune – a fost Iosif Boda. Cuprins de toate amărăciunile de la reacția PDSR față de programul de privatizare, împreună cu Meleșecanu, Boda, Viorel Sălăgean, alt fost coleg de-al meu, și cu Marian Enache am făcut ApR și a mers foarte bine până în momentul când au fost aduși niște indivizi cu care eu nu am fost de acord. Cu Mihai Erbașu, în primul rând.
Mihai Cuptor?
Da, și Cuptor. Au devenit finanțatorii partidului și au pus niște condiții de program pe care nu le-am acceptat și am plecat.
Vedeți, peste ani Erbașu și Cuptor rămân ca o marcă a ApR.
Nu este o marcă, este o realitate. Până la urmă venirea acestor oameni în partid a dus la căderea ApR rău de tot. Oamenii din ApR sunt acuma peste tot. Până și candidatul nostru la președinție, William Brînză, a fost în ApR. Alt candidat de acum, mă refer la Meleșcanu, l-a susținut cândva pe Iliescu. A fost în comitetul de sprijin. Când a fost trecut la SIE, dezvăluindu-se că avea o legătură cu instituția asta, am zis c-o să fie viitorul președinte al României.
Cum a fost cu Uniunea Forțelor de Dreapta?
UFD a fost distrus de Varujan și Adrian Iorgulescu.
Nu de Vântu, cu finanțarea?
Acuma eu nu vreau să intru în amănune să le fac rău acestor oameni. Ei erau foarte apropiați de Vântu. El a finanțat partidul o perioadă, după aia n-a mai finanțat partidul, dar se pare că i-a finanțat pe ei doi. Era un partid care m-a interesat foarte mult pentru că avea pe frontispiciu o idee pe care eu am introdus-o încă din 1992, anume ideea de capital autohton, de capitalism românesc, de capitaliști români. Eu lucrul ăsta îl scriu mereu. Capitalul românesc îl înțeleg ca pe capitalul reieșit din afaceri, din business pe piață, nu din relația cu bugetul statului. Deocamdată, mare parte a capitaliștilor români din Top 300 sunt „capitaliști” care și-au făcut averile pe clientelism politic.
Avem vreunul sănătos în Top 300?
Probabil că da, dar sunt cu afaceri mai mici. Logic trebuie să fie și unii care au reușit mai ales mergând pe piețele externe. Cei mai mulți nu-și pot explica averile decât prin relația cu bugetul. Într-o economie ca economia românească, un business normal, în condițiile fiscalității pe care o avem, nu poate aduce un beneficiu mai mare de 4 până la 8%. Dacă faci un calcul, vezi că au avut un indice de creștere a capitalului care merge la peste 1.000%. Deci e alt mecanism și ăsta nu poate fi decât economia subterană, evaziunea tolerată sau relația directă cu statul prin bugetul statului.
La PNL a adus o regăsire de sine?
Am fost tot timpul cu PNL. Relația a început 1990 printr-un alt fost coleg al meu, de data asta de liceu, Radu Boroianu. M-a contactat ca să fac programul PNL. Am lucrat la acest program și i-am cunoscut pe cei care atunci erau în miezul liberalismului. Era Tăriceanu, era Cataramă, era Radu Boroianu, era Patriciu. Mai era Radu Cojocaru. Nu-l pun pe Câmpeanu, nu pricepea nimic din lucrurile astea. Era de fapt un politruc de altă natură. Într-o cameră de la Athenee Palace, închiriată de Viorel Cataramă, am făcut și primul număr al ziarului Ora.
Am rămas permanent în legătură cu ei. Programul meu a fost în vigoare, în anumite părți, până în ziua de astăzi. Acuma există acolo un om de mare valoare, un tânăr, Lucian Isar, care l-a dezvoltat într-o manieră modernă. Prin natura mea, eu sunt liberal. Nu am fost înscris în partid la data aceea din cauza faptului că nu-l acceptam pe Radu Câmpeanu. Intrarea mea în PNL a fost prin ApR.
Pentru că ați vorbit despre capitalismul autohton, sunt obligat să amintesc că ați făcut și programul economic pentru PNL-AT, apoi PL ’93.
Ah, am uitat să-l menționez pe Horia Rusu. Era unul dintre marii gânditori ai liberalismului în România.
Putea fi președintele României?
Da, era omul care trebuia.
Rămâneți cu o nostalgie față de acel program economic radical?
Da, este. Dar acum, la vârsta asta, nu mai sunt la fel de încrezător că tot ce zboară se mănâncă. Multe lucruri știu că nu se pot face de pe o zi pe alta, știu că nu avem cu cine face. Sunt oameni cărora trebuie să li se explice despre ce este vorba, mai trebuie timp.
De ce v-ați dus la ecologiști?
Pentru că nu vreau să mai fac parte din niciun partid politic care a fost la guvernare. Nu mă mai înțeleg cu ei. Nu fac parte din grupurile de hoții și de afaceri. Sunt foarte respectat, dar nu sunt acceptat. Împreună cu alți colegi am format acum 5 ani Clubul Ecologist Român, în care atrăsesem destulă lume bună pe modelul cluburilor ecologice din străinătate. Aveam sediul la PER și m-am apropiat de ei. Am acționat în acest partid până în preajma alegerilor europarlamentare, când am fost foarte nemulțumit de decizia de a ceda partidul unui om care n-avea nimic de-a face cu politica și ecologia, Radu Moraru, și m-am autosuspendat, cum s-ar zice. Apoi, acum două sau trei luni de zile, m-au sunat și mi-au zis că există o soluție ca să pregătim partidul pentru 2016 și soluția e să vină un candidat la președinție. Mi s-a propus mie să fiu candidatul, dar eu nu am bani. Așa că am apelat la un candidat care a înțeles doctrina noastră, iar noi l-am înțeles pe el. Îi acordăm sprijinul pentru că, după părerea noastră, e un om de viitor.
Mai e ceva aici. Eu am avut gândul de-a uni mișcările ecologiste. N-am reușit din cauza unei trădări. După o negociere foarte dură, președintele partidului, Dănuț Pop, a reușit să aducă pe același plan pe Remus Cernea, pe Ovidiu Iane. Am făcut un protocol la care a asistat și domnul prim-ministru Victor Ponta, dar a doua zi acești doi oameni au trecut la PSD. Sperăm ca prin campania asta să atingem două obiective, un rezultat cât mai bun pentru candidat și, mai ales, o anume vizibilitate a PER pentru a intra în politica parlamentară în 2016.
Credeți că v-ați îndeplinit misiunea, așa cum o credeați, față de România?
Aș fi chiar nesimțit dacă aș zice că am făcut ceva mare pentru țară. Am făcut ce-am putut. Eu am avut în cap un lucru pe care l-am realizat, piața de capital, dar ea nu funcționează cum trebuie, are o pondere foarte mică în economia reală. Am creat un instrument care nu e folosit cum trebuie. De fapt, cine face ceva pentru țară? Ăia care câștigă bătălii. Am făcut ceea ce mi-a dat și norocul – să fiu în momentul potrivit la locul potrivit, iar ideile mele să fie recunoscute. Ideea asta de privatizare prin acțiuni a fost a mea.
CNSAS v-a livrat la pachet cu Șerban Mihăilescu pentru o componentă politică în relația cu Securitatea.
Eu am câștigat procesele, sunt în regulă.
Care este rolul serviciilor secrete și de informații în a face ceva pentru țară?
Cred că e un rol foarte important.
…Inclusiv prin ofițerii acoperiți? Aici vă pricepeți.
Da. Toate serviciile secrete din lume lucrează cu ofițeri acoperiți, nu se poate altfel. Ofițerii acoperiți sunt, în general, oameni care lucrează în interesul statutului 100%. Dacă ai în țară ofițeri acoperiți ai unui serviciu străin, e altceva, dar cei ai serviciilor românești trebuie să fie apărați și protejați, nu nenorociți pe la televizor în emisiuni de doi lei.
Dar sunteți de acord că în toată lumea serviciile secrete fac și lucruri ilegale, care rămân secrete prin natura activității?
Serviciile secrete se numesc secrete și pentru că încalcă legea. Anumite lucruri nu se pot face prin respectarea legii.
Am să nuanțez: credeți că serviciile noastre secrete, doar cele două, și-au făcut datoria față de țară?
Asta-i foarte greu de spus pentru că aștept ceva. Din punctul meu de vedere, serviciile secrete românești își vor dovedi utilitatea pentru România, nu pentru NATO, că pentru NATO și-au dovedit-o, atunci când vom reuși să realizăm două lucruri. În primul rând să terminăm odată cu povestea autonomiei unei părți din teritoriul țării. E treaba serviciilor. Trebuia să semnaleze demult, trebuia să ia măsuri.
N-a fost Corneliu Vadim Tudor goarna lor?
A făcut mai mult rău. A doua problemă importantă este a puneri sub control, dacă se poate fără tam-tam, a unor mișcări de natură neofascistă.
Avem?
Există în România niște încercări, niște oameni care se afiliază unor mișcări din alte țări care, până la urmă, au în vedere nu distrugerea democrației, ci instaurarea unei alte forme de „democrației”, să-i zicem acum de tip maghiar.
Despre resurse, energie și neocolonialism
Aveți o opinie tranșantă în privința afacerii de la Roșia Montană, a gazelor de șist. Discutați aplicat și despre redevențele cuvenite nouă din exploatarea resurselor energetice. Un rezumat, vă rog.
Am să vă spun care este părerea mea, nu a partidului, pentru că aici există mici diferențe. Eu cred că resursele pe care le avem trebuie să intre în circuitul economic. Nu ne putem face că nu știm de ele și să cheltuim mulți bani, cu pierderi politice, prin fel de fel de dependențe pe care le creem față de unii sau alții. Problema este că aceste resurse nu pot intra în circuitul economic până când nu există o transparență deplină privind utilizarea lor din punct de vedere al efectelor. E mai ușor de spus în cazul Roșia Montană și mai greu în cazul gazelor de șist. La Roșia Montană se știe foarte clar că e o problemă de baraj (al amenajării pentru depozitarea reziduurilor toxice – n.a.). Dacă ar exista o instituție financiară, care ar garanta printr-un fond special, cu o sumă mare, rezistența barajului și cheltuielile ce-ar apărea în urma unui eventual dezastru, atunci putem trece la exploatarea cu cianuri care se face în toată lumea.
La gazele de șist nu există nicăieri în lume o părere definitivă în legătură cu efectele pe termen lung. Eu am în vedere un document al Academiei Franceze, foarte bine făcut, la sfârșitul anului trecut. Spune că nu se poate trage o concluzie mai devreme de 5 ani pentru că nu se pot determina științific efectele în acest moment. Ei merg în direcția liniștirii populației. Ei zic că nu cred că ar exista efecte catastrofale.
În România, nebunia cu gazele de șist a luat amploare pe un fond fals. Știți că la noi se folosea metoda fracturării hidraulice și înainte?
Da, iar fondul e de două ori fals. E fals pentru că cine este împotrivă se spune că este pro-rus, ca să cumpărăm gaze de la ei. E fals și pentru că dependența noastră de gazul rusesc este minimă. Dacă în România s-ar lua măsuri adiacente, dar nu se iau fiindcă nu există o viziune la ministerul de resort, importul de energie se poate tempera prin modernizarea echipamentelor și reducerea consumului, prin electrificarea întregului consum casnic, așa cum se întâmplă în alte țări, prin valorificarea apelor termale. De exemplu, Capitala poate fi încălzită în proporție de 80% cu apele termale care sunt în subsol în zona Pipera – Casa Presei Libere. Până la urmă este o problemă de jocuri, de foarte mulți bani. Privatizarea PETROM, de exemplu, e o problemă de bani.
Credeam că e de siguranță națională?
Așa este, dar vreau să spun că ceea ce trebuie discutat acolo este cât s-a dat pe lângă cost.
Cât s-a dat?
Nu știu și văd că nimeni nu e interesat să afle, ceea ce înseamnă că problema e transpartinică. Cred c-o să fie un dosar Microsoft și în cazul ăsta. Deciziile politice nu s-au luat în baza unei strategii pe termen lung, ci în baza comisioanelor. Aici sunt comisioane imense. Nimeni nu vorbșete în România de faptul că nicio țară din lume, niciodată, nu și-a dat dreptul de folosință a resurselor energetice cum a făcut Adrian Năstase.
Ce putem recupera din redevențe corecte?
Foarte puțin. În primul rând, în afara redevențelor americane, în Europa ele nu se situează la un nivel foarte înalt. Noi avem resurse, dar nu suntem independenți pentru că n-avem tehnologia de exploatare, deci depindem de alții. Exploatarea de către alții înseamnă colonizare. România are trei caracteristici de țară colonială. În primul rând are relațiile exterioare orientate prioritar într-o singură direcție, exact cum era pe vremuri cu metropola. Șaptezeci și ceva la sută merg spre trei țări europene. În al doilea rând, nu are capital autohton și în al treilea nu-și valorifică resursele în interes propriu. Este o economie colonială conform definiției. O spun și o scriu de prin 2002. Știți care este pericolul? Să ajungem bucuroși că suntem așa. Din păcate nu există niciun efrort de eliberare, ba din contră, e să fim cât mai colonizați.
Neocolonialism în toată regula.
Da. Vedeți, e încă un cuvânt pentru care s-ar putea să fiu condamnat. Dar mai sunt și alții, cum e Ilie Șerbănescu, de părerea asta. Siguranța pe care o cerem de la americani costă. Băsescu spune că aceste costuri se regăsesc în bugetul Apărării. Nu, ea costă din alt punct de vedere, că trebuie să fim conduși de americani. Ceea ce investesc ei în tehnică militară foarte sofisticată nu poate fi lăsat la îndemâna oricui, la îndemâna unui guvern care mâine vine să naționalizeze Deveselu că așa vrea el. Trebuie să aibă un guvern obedient, un președinte pro-american și o economie care să depindă de America. Deocamdată America n-a făcut pasul spre economie. Ei încă se luptă cu Uniunea Europeană. Când se va semna Tratatul comercial SUA-UE, atunci americanii vor investi mai mult în România.
Credeți că se va semna?
Deocamdată nu sunt semne.
Interviu realizat de Viorel COSMA