Crăciunul de altădată

Nici vorbă de cadouri, de globuri, de brazi artificiali sau de panettone. Cândva, nu existau toate acestea și, ce e sigur, nici nu li se duceau lipsa. Acum, oameni în toată firea, trei persoane, Teodora, Mihai și Gabriela, povestesc vremurile cu geruri cumplite, cu papuci sloi de gheață în seara de Ajun, cu nuci și cozonaci făcuți în cuptorul din spatele casei. O nostalgie se citește pe fața fiecăruia atunci când rememorează acele vremuri. Era mai bine, era mai… Crăciun? Acești oameni știu doar că era… altfel. Prin ochii unui copil, Sărbătorile sunt mereu altfel, spun într-o voce aceștia…

Chipul Teodorei se înseninează când se pomenește de Crăciunul trăit acum 30 de ani. „Am amintiri foarte frumoase din acea perioadă. Îmi aduc aminte că aveam vreo 6 ani când se zvonea prin sat că va veni Moș Crăciun. Nu-l văzusem până atunci. Eu sunt cea mai mare dintr-o familie cu 11 copii. Sau «cea bătrână» cum îmi spune mama. Pe atunci, însă, eram doar eu și Vasile și mare bucurie am trăit când a intrat în ogradă. Știu că avea o haină mare roșie și ceva alb pe față ca o barbă. Și acum mă ia cu emoții când îmi aduc aminte. Noi, familie săracă, nu aveam nicio șansă să vină Moș Crăciun la casa noastră. Din ce auzisem, venea doar la cei bogați. Îmi tremurau genunchii și nu știu cum, dar i-am spus o poezie cu o voce plăpândă, i-am și cântat și țin minte că a scos dintr-un sac de iută nuci și mere. Atât de bucuroasă am fost! Știu că a doua zi m-am lăudat la toți copiii, dar ei, din invidie și răutate, mi-au spus că nu era Moș Crăciun, era Ileana lu’ nea Culiță cea care a umblat prin sat «cu moșul». M-am certat cu toată lumea și am susținut sus și tare mult timp că nu era adevărat, că el era Moșul și că a venit special la mine acasă. Ei, cu acea amintire am rămas pentru că după aceea au venit ceilalți frați, era din ce în ce mai greu și n-am mai simțit magia Crăciunului ca atunci. După aceea nici măcar cu colinda nu am mai mers. Stăteam tot timpul să o ajut pe mama la mâncare, cozonacii pe care trebuia să-i coacem prin sat că nu aveam cuptor, mergeam la târg să vând găini ca să cumpărăm cele necesare sau stăteam cu vreun frate. Mereu era un frate mic de care trebuia să am grijă, eu fiind cea care trăgea greul. Dar cât am fost puțini în familie a fost bine. După, mult timp, până m-am măritat aș putea spune, n-am mai simțit sărbători de Crăciun sau de Paște”, a povestit Teodora.

„La jocul caprei îmi etalam costumul lucrat cu migală”

Mihai vine și el cu o poveste de Crăciun. Din perspectiva singurului băiat din familie, mezinul cu trei surori, lucrurile se vedeau altfel acum vreo 40 de ani. „Ehe, ce vremuri! Pentru mine sărbătorile începeau când terminam de strâns porumbul de pe câmp și de așezat toate cele pe lângă casă. De prin noiembrie, pe la început chiar, deja îmi scoteam costumele din pod. De soldat, de urs, de capră, tot ce aveam. Cel de soldat era cel mai special pentru că în fiecare an trebuia să adug sau să scot de pe el ornamente. Spărgeam ce oglinzi găseam în casă și le lipeam pe costum. Mărgele, butoni colorați. Săraca mama, numai eu știu de câte ori i-am furat mărgelele. Surorile mele nu mai aveau ce să-i ia ca să se înfrumusețeze de Crăciun. Și în fiecare seară, după ce veneam de pe câmp sau de la animale, îmi făceam un loc lângă sobă, mama îmi aducea ac și ață, și mă apucam de treabă. Dacă nu-mi plăcea cum iese, descoseam și o luam de la capăt. Aveam tot timpul din noiembrie până de Crăciun. Ei, și din ajunul Crăciunului până pe la Bobotează era cea mai frumoasă perioadă din an. Când mergeam cu capra era cel mai frumos. Puteam să-mi etalez, față de tinerele din sat, costumul și cascheta lucrate cu migală. Capra se juca la Căminul Cultural, la primar acasă și după aceea, la fetele nemăritate. Fiecare avea preferința lui, sau, după caz, erau mai mulți care jucau pentru aceeași fată. Se spunea pe atunci că la fata la care se dansează și se cântă capra, ea se va mărita în acel an. Așa mi-am ales eu nevasta. Am luat-o la joc și de mâna mea a rămas până în ziua de astăzi. Nici să vreau nu pot să-i mai dau drumul că nu-i mai cântă nimeni capra la vârsta asta”, încheie povestea râzând Mihai, în ocara nevestei.

„Țin minte cum scârțâia zăpada sub picioare când mergeam la colindat”

Gabriela este cea care încheie șirul povestirilor din preajma Crăciunului. O romantică din fire, așa cum își spune, ea povestește partea romanțată a sărbătorilor. „Crăciunul a fost și a rămas sărbătoarea mea favorită din an. Nu știu de ce, poate din cauza amintirilor pe care le am din copilărie. Pregătirile de Crăciun începeau de când tăiam porcul. Mereu familia mea a ținut și porci, și vaci și oi. Se poate spune că vin dintr-o familie înstărită pentru acele vremuri. Tataia, Dumnezeu să-l ierte, mereu mă punea pe porc atunci când îl lăsa la înmuiat acoperit cu țoale. Îl pârleau cu paie, iar gustul de șorici din copilăria mea nu l-am mai întâlnit nici până astăzi. Eu mâncam tot timpul coada porcului. Ce bună era! Apoi o ajutam pe mama la pregătit măruntaiele porcului pentru tobă, chișcă, caltaboș și cârnați. Era mult de muncă la toate, dar eu număram zilele până să le pot mânca. Tot timpul se ținea postul la noi în casă, chiar și tata, chiar dacă mama îl acuza că mănâncă pe ascuns «de dulce». Ei, și venea seara de ajun. Țin minte că-mi puneam papucii pe sobă cu o zi înainte ca să-i am calzi pentru ce avea să urmeze. Ne strângeam toți copiii la troița din capătul satului. Ne împărțeam pe grupuri, câte trei sau patru și porneam la drum, dar nu înainte de a stabili colindele. Nu cumva să se repete între ele pentru că așa nu ne mai primea lumea. Sau așa ziceam noi. Repetam colindul pe ulițele satului și până la prima casă deja ne ieșea de minune. Țin minte cum scârțâia zăpada sub picioarele noastre. Trosneau pietrele de frig ce era. Aveam mănuși și ciorapi de lână împletite de mama și nu sufeream prea tare, dar știu că era grozav de frig. Că la sfârșit de «program» eram toți înghețați bocnă, papucii erau sloi, iar genele abia le mai puteam mișca. Nu primeam bani sau, dacă primeam, erau foarte puțini. În general, erau plăcinte cu brânză, nuci, mere, dar mai erau și care nu ne dădeau nimic. Aveam tot timpul grijă să ne avertizăm între noi care casă e «zgârie brânză». Și mergeam cu colinda și «pe nou» și «pe vechi» ca să ne umplem traistele. Bătrânii care erau pe stil vechi erau cei mai zgârciți, asta țin minte foarte bine, sau nu ne lăsau să colindăm deloc. Ce-mi mai aduc aminte cu drag e, culmea, fumul. Fumul ce ieșea de la casele oamenilor avea alt miros pe atunci. Pe un ger cumplit, fumul acela de sobă plină cu lemne dădea senzația de căldură, de… acasă. Lucru pe care centralele de astăzi nu-l mai produc. Nu știu de ce, până la urmă e tot fum. Și hainele lăsate la uscat afară aveau miros de fum cu zăpadă. Fără detergent, fără balsam de rufe, aveau un miros curat de săpun de casă, ger și fum. Eh… îmi pare rău că ai mei copii n-au trăit acele vremuri”, încheie povestea Gabriela, prinsă într-o lume cu amintiri.