Vitalie Josanu, basarabeanul ”trei în unul”

pietricica turism

 Înainte de a fi polițist, doctor în istorie sau profesor de dans, Vitalie Josanu este un român autentic. Genul acela total, hotărât, cu inima plină de iubire curată pentru țară și pentru istoria ei. S-a născut în Basarabia, în Chetrosu, Drochia, într-o familie de șefi (mama, Maria – șefă la evidența militară și evidența pașapoartelor, tata, Vasile – șef la uscătoria de tutun și, mai târziu director la asociația de economii și împrumut, un fel de bancă sătească). Părinții și-au clădit ambii copii (Vitalie mai are un frate, cu doi ani mai mic), de la rădăcină, în spirit românesc pur, cu discuții în casă, cu participare la evenimente, cu mers în piața din Chișinău și, numaidecât, la podul de flori.

 Vasile Josanu a fost voluntar în Transnistria, în ciuda opoziției soției sale și a tentativelor ei de a-l „scăpa”, intervenind la tot felul de colonei, că doar era șefă la evidența militară și mai cunoștea pe câte unii.

Vitalie 2Tata a fost președinte al Frontului Popular din sat și, la vremea aceea, dacă spuneai în Basarabia că ești român exista un risc să ai parte de oarecare necazuri. De exemplu, diriginta mea a spus în clasă că aceia care sunt în Frontul Popular sunt proști și eu nu m-am putut abține și i-am amintit că și soțul dumneaei a fost în front. Eram în clasa a șaptea și, deodată, la muzică și la desen, unde preda ea, n-am mai căpătat note de trecere. Mama și tata s-au sfătuit și m-au dat la altă școală, la doi kilometri de casă și acolo am terminat nouă clase. În 1994, am dat admiterea la Liceul «Bogdan Petriceicu Hașdeu», un liceu de elită unde erau cei mai buni profesori din raion și chiar profesori universitari care aveau ore. Buni patrioți și dedicați meseriei. Dacă treceam noaptea la 9, încă se vedea lumină prin birouri, unde mai stăteau să-și termine lucrul. Matematica nu mi-a plăcut deloc și nu m-am sfiit să-i spun profesorului că integralele cu care-mi băteam capul n-o să mă ajute în viață, că eu vreau să fac istorie. Mi-a spus că mă lasă mai moale la matematică, dar dacă vede un singur 9 în catalog la istorie mă mănâncă și nimic mai mult. În liceu, am participat la Concursul național «Moștenire» (susținut de guvernul României prin intermediul Universității de Stat din Moldova) și am luat mențiune, cu două lucrări – una despre Mihai Viteazu și cealaltă despre emanciparea Basarabiei. În clasa a XI-a, puteam să dau la facultate și făceam cinci ani. Și am dat la Universitatea de Stat din Moldova, am luat, dar seara ne-a adunat administratorul și ne-a spus pe față: cel care nu dă 2.000 de euro șpagă n-o să fie student. Atunci, noaptea, am plecat acasă, să le spun părinților. Nu i-am găsit. Tata își dăduse demisia de la tutun, mama nu mai lucra nici ea și trăiau numai cu ce scoteau din pământ. Erau plecați la piață să vândă harbuji. Oricum, n-ar fi avut banii pe care i-a cerut administratorul și, dacă i-ar fi avut, nu i-aș fi dat”.

După tot felul de încurcături, pe care la vremea aceea le-a considerat piedici, dar mai târziu a constatat că au fost, pur și simplu, treptele lui în devenire, Vitalie Josanu și-a depus dosarul la Ministerul Învățământului de la Chișinău, optând pentru Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a intrat primul pe listă. În scurtă vreme, au început să apară dilemele, mai cu seamă că, din anul II, studenții ar fi trebuit să-și aleagă specializarea. Și așa, deși detesta limba rusă (din cauza efectelor rusificării), Vitalie Josanu a transformat-o într-un avantaj. Nu și-a mai bătut capul cu greaca, a studiat slavona și, în paralel, a făcut câteva traduceri din care mai scotea un bănuț. A avut norocul să dea peste oameni frumoși și întregi, care l-au învățat și istorie, și viață, deopotrivă.

Vitalie 1Profesorul Vasile Rusu, de exemplu, era o legendă vie în facultate. Toți știau cum, pe vremea lui Ceaușescu, lua studenții și cânta cu ei „Deșteaptă-te, române!” pe sub geamurile Securității. Mulți spuneau că n-a fost în toate mințile. Vitalie îl vedea ca pe un român curajos, apropiat sufletului lui, pentru că a fost cel care l-a sfatuit să facă arheologie. Un alt om care a contribuit la devenirea sa a fost Costică Asăvoaie, care i-a pus șpaclul în mână pe șantierele arheologice la care a făcut practică, și care i-a rămas alături până acum. I-au rămas prieteni și mulți alții care au contribuit la „împingerea” unui basarabean, care trăia din bursă (pâine, slănină și un pachet de Carpați pe zi), pe holurile Institutului de arheologie, unde, în scurt timp, a devenit o prezență familiară. Din anul II, a început preocuparea pentru tema „Cetatea Albă”, devenită ulterior lucrare de licență și, astăzi, carte cu șanse la premiul Academiei Române.

Multă lume era de părere că monografia lui Iorga a spus tot ce se putea spune despre Cetatea Albă, iar eu, un student care abia deschidea ochii, bineînțeles că aveam temerea că nu aș putea vreodată să aduc ceva în plus. Atunci, mentorii mei m-au ferit inițial de monografia lui Iorga, pentru că nu voiau să cad sub impactul ei și, cumva, să mă transform într-un plagiator. Mă gândeam că profesorul Ioan Caproșu, «tatăl basarabenilor» cum i se spunea, un foarte bun specialist în paleografie și epigrafie slavonă, era cel mai nimerit să fie coordonatorul lucrării. Am muncit doi ani la teza de licență și, între timp, am participat la prima Sesiune de Comunicări Științifice la Muzeul din Roman, cu o comunicare despre Sfântul Ioan cel Nou”.

  „Am dormit pe jos în Casa «Veronica Micle»”

 În anul IV de facultate, Vitalie s-a căsătorit cu Rocsana, pe care la început a păcălit-o că e cu doi ani mai mare decât ea. A ținut până i-a găsit buletinul! Ea era studentă la Geografie, modulul francofon, adică învăța geografia în franceză. După ce-au terminat studiile, s-au dus direct la Târgu Neamț: ea muzeograf la Casa Creangă, el la Muzeul de istorie și etnografie. Nu au găsit gazdă imediat și, vreme de câteva zile, au dormit în Casa ”Veronica Micle”. „Dușumelele sunt puse direct pe pământ. Era noiembrie, frig și zăpadă și aveam o singură sobă mică. La picioare frigea și capul îngheța. Soția era însărcinată, pe 26 martie a născut, și n-a fost tocmai ușor pentru ea. Într-un final, am găsit gazdă la un apartament, pe urmă la o casă și, după un timp, ne-am luat o garsonieră. Șederea la Târgu Neamț a fost perioada mea cea mai intensă de studiu. Am consultat toată biblioteca muzeului și, după ce am terminat-o, și mi-am făcut fișe, m-am apucat de biblioteca orașului. Am avut zile întregi când n-am făcut altceva decât să citesc și să scriu”.

Tot la Târgu Neamț, Vitalie Josanu a avut primele – și singurele – experiențe politice din viața lui. În timpul studenției, făcuse colectă de carte la Iași, pentru copiii din Basarabia, iar când să treacă granița, un vameș i-a cerut cărți pentru fiica lui. Atunci a învățat că așa sunt făcuți unii oameni. Nu i-a purtat pică niciodată vameșului, mai cu seamă că i-a spus și pe ce drum s-o ia ca să ajungă la școala unde voia să lase cărțile. Ani de zile mai târziu, în 2004, s-a înscris în Partidul Liberal, dar n-a fost chemat nici măcar la o ședință. Doi ani mai târziu, au fost inundațiile de la Asău, județul Bacău, și familii întregi au rămas fără case. Din Basarabia, Vasile Josanu a strâns pachete pentru sinistrați, dar nu avea cu ce să le aducă în România. Atunci, Vitalie a bătut la ușile primăriei, iar primarul i-a spus că-l ajută cu transportul numai dacă se înscrie în PSD. Și s-a înscris, dar a avut tot atâta „activitate” cât și-n PNL.

  Poliția și „tentația” IGPR

 2006 a fost un an de cotitură pentru Vitalie Josanu. Din istoric, pasionat de arheologie și săpături în timpul cărora să descopere trecutul – lucruri pe care le-a făcut nu doar ca student, ci și ca muzeograf -, s-a hotărât să ia „jar în călcâie” și să intre în Poliția Română, ca specialist pe patrimoniu. Evident, toată povestea se întâmpla la inițiativa UE, care trăgea de „urechi” România la acest capitol. Și de unde, la început, s-a stabilit ca în fiecare inspectorat să fie cel puțin doi ofițeri pe această linie de muncă (și este de muncă), acum, la Neamț, a rămas doar unul. Care trebuie să „țină în frâu” braconajul arheologic, colecționarii amatori de tot felul de piese indiferent de proveniența lor, furturile de obiecte de patrimoniu, intervențiile neautorizate asupra monumentelor, distrugerile și, dacă se poate, și comerțul de bunuri culturale. Dacă mai punem în ecuație și faptul că Vitalie Josanu prinde mașină când nu sunt tâlhării, violuri și crime, pentru că activează în cadrul Serviciului de investigații Criminale Neamț, rezultă că se poate considera nu doar norocos, ci chiar „privilegiat”. Încăpățânarea, probabil moștenită de la tată, și îndemnul mamei de a face lucrurile așa cum trebuie făcute, l-au ajutat, însă, ca munca lui să se vadă. Chiar dacă are nemulțumiri „istorice”. „Nu-mi place că nu se acordă importanța cuvenită domeniului și nu se conștientizează valoarea strategică a patrimoniului. Am simțit că patrimoniul cultural nu este un domeniu de frunte pentru Ministerul Afacerilor Interne și nici pentru Guvernul României. Și, în primul rând, sunt dezamăgit de atitudinea Ministerului Culturii. Iar dacă ne uităm câți miniștri s-au perindat numai în ultimii ani – unii dintre ei fără nicio tangență cu subiectul – avem imaginea clasică a interesului politic și a dezinteresului evident față de istorie și față de valorile trecutului. Ăsta este regretul meu. Bucuria este că, la nivel local, chiar am fost susținut. Și mă refer la șeful meu, dl. comisar șef Ioan Andrieș, care a înțeles importanța muncii mele și m-a sprijinit de câte ori am avut nevoie. Datorită dumnealui am trecut de multe ori și peste faptul că sunt cel mai prost plătit om din serviciul ăsta – că așa e remunerată funcția, am strâns din dinți și am mers înainte”.

Vitalie la comunicare la Manastirea SecuCa o paranteză, întâmplător – sau poate nu – exact în biroul în care muncește Vitalie Josanu, cu ani în urmă lucra Ioan Andrieș, pe vremea când avea în responsabilitate urmăriții și dispăruții, și fișetul plin cu tot felul de poze ale oamenilor care, din diverse motive, erau căutați de poliție.

2009 a fost un alt an de cotitură în viața ofițerului de patrimoniu. L-a cerut IGPR-ul, la Direcția de Investigații Criminale. Ar fi fost o promovare și un salariu indiscutabil mai bun, argumente care contau covârșitor în comparație cu repulsia față de agitația Bucureștiului. Și a zis „da”. Dar… exact când toate actele erau făcute și semnate și urma doar mutarea propriu-zisă, Vitalie Josanu a depus raport de renunțare. De ce? Se tăiaseră drepturile de chirie, lucru care a schimbat radical situația și a stricat balanța dintre avantaje și dezavantaje. „Nu am niciun regret, am făcut exact așa cum am simțit”.

  Doctoratul – o temă „încăpățânată”

Vitalie la lansare „În meseria asta, recunoașterea vine post-mortem, iar eu nu mă grăbesc”. Călăuzit de acest crez, dar preocupat, deopotrivă, ani în șir, de Cetatea Albă, Vitalie Josanu n-a vrut să renunțe la tema sa favorită. Și a dezvoltat-o într-o lucrare de doctorat, care i-a adus, deocamdată, succesul unei lansări speciale de carte, gustul valorii – prin faptul că, pentru tema lui, Fundația Collegium XXI a înființat o editură, ca să poată tipări cartea, și speranța la un premiu al Academiei Române, ceea ce nu e puțin lucru.

Ca în mai toate „încercările” care i-au format albia, și doctoratul a fost o poveste. A început cu o carte despre Cetatea Neamțului, care s-a bucurat de mare succes, inclusiv sau mai ales în rândul specialiștilor. Cartea a fost dublată de prezența lui Vitalie Josanu la tot felul de comunicări prin țară, manifestări la care luau parte, de regulă, cercetători și istorici de marcă. „Mă pot lăuda că sunt mai cunoscut ca specialist în afara județului Neamț, decât aici, unde trăiesc”. Oportunitatea a venit, pe neașteptate, de la București, unde, inițial, Vitalie Josanu nici nu se gândea să se ducă, mai ales că-i rămăsese în inimă Universitatea Cuza din Iași, locul în care s-a format. Dar, un om pe care l-a întâlnit exact atunci când trebuia să-l întâlnească, i-a dar numărul de telefon al academicianului Răzvan Theodorescu, nemțean prin rădăcini. Și academicianul i-a răspuns de la primul apel și s-a declarat dispus să-i coordoneze lucrarea. N-a avut nicio problemă legată de faptul că istorici de renume au scris deja despre Cetatea Albă, a cerut doar argumente și izvoare pentru orice teorie. Și lui Vitalie Josanu nici nu-i trebuia mai mult.

Mai întâi i-am pus la dispoziție domnului academician o parte din articolele pe care le publicasem. Le-a văzut și a acceptat să-mi fie coordonator. Apoi toate lucrurile s-au rostogolit în direcția în care trebuia. Am dat examen, l-am luat și, așa, am avut parte de o coordonare exact cum mi-am dorit. Niciodată nu mi-a pus condiții, nu mi-a interzis subiecte, am scris ceea ce am văzut și am înțeles. Lucrarea mea de doctorat a avut 595 de pagini. Când m-am dus cu ea la legătorie, nici nu aveau cotoare pentru cât era de mare. Dar cred că una din cele mai mari mulțumiri a fost faptul că Șerban Papacostea și Răzvan Theodorescu m-au tratat ca pe egalul lor, iar eu am înțeles din această atitudine că la adevăratele somități valoarea vine și din modestia ieșită din comun. După ce-am susținut teza, domnul profesor Theodorescu mi-a spus să public neapărat lucrarea. Era în 2013 și, la scurt timp, IGPR și Fundația Collegium XXI au organizat un proiect pilot pe 5 județe, printre care și Neamț, pe patrimoniu. Așa am cunoscut-o pe Monica Sechelariu, care a crezut în mine și a făcut toate demersurile pentru înființarea editurii, care – iată! – și-a făcut inaugurarea cu teza mea de doctorat. După ce a fost gata, Monica m-a sunat și m-a întrebat dacă am văzut că sunt exact 777 de pagini în cartea mea. Mi-a spus că numărul ăsta înseamnă ceva!”.

Deși are doar 36 de ani și nu se grăbește spre „recunoaștere” ca istoric, Vitalie Josanu este un om bine clădit, aparent inflexibil (de exemplu, și-a luat cetățenia pe drept, nu prin căsătorie, ca să nu spună careva vreodată că s-a însurat ca să se facă român cu acte în regulă), ferm în principii și la fel de ferm în convingerea că are o grămadă de treabă cu patrimoniul județului Neamț ca să mai aibă timp, în viața asta, să mai plece în altă parte. Dar, cum omul este făcut să evolueze pentru propriul său bine, nu se știe niciodată… Deși, dacă ar fi să ne luăm după șeful său indirect, dar cel mai mare, comisarul șef Paul Tablan, care conduce Poliția Neamț, ”dacă ar fi oameni cu pregătirea lui Vitalie în toate serviciile și compartimentele și dacă ar avea măcar jumătate din pasiunea lui, poliția ar zbârnâi!”.

Cât despre ofițerul de patrimoniu, doctorul în istorie și profesorul de dans Vitalie Josanu, părerile lui sunt simple și sănătoase: „În viață trebuie să urci firesc, fără să arzi etapele. Și să știi cine ești și de ce ești așa. Eu sunt un român din Basarabia, care în Moldova se simte ca peștele în apă. M-am legat de patria în care m-am format, dar nu mi-e rușine de unde vin și, când îi aud pe alții cum se pițigăiază la telefon când vorbesc cu Bucureștiul, doar ca să-și ascundă accentul, le spun adesea: degeaba te stărui să nechezi ca un cal, tot a măgar iese!”

  Latino din tată-n… fiice

 Diana si GabrielaTot la Târgu Neamț am pus în valoare singurul «lux» pe care mi l-am permis cât am fost student: dansul sportiv. Am luat cursuri în facultate și mi-a plăcut, n-am vrut să renunț și am înființat Clubul «Latino Impact». Au fost mulți părinți care și-au adus copiii, dar mulți vin, puțini rămân. În timp, am dezvoltat o colaborare extraordinară cu doi antrenori de la Clubul Ceahlăul – Irina și Ionuț David – și am obținut și rezultate. Eu «cioplesc» și lucrez rezistența, ei «șlefuiesc» performanțe.

Diana, fetița mea cea mare, care împlinește 13 ani, a început dansul de la 2 ani, când mergea cu mine la cursuri. Nu aveam mașină și ea se agăța de boxele pe care le căram în mână și de multe ori adormea în sală, pe scaune, sărăcuța, în timpul cursului, care era cam la ora prânzului. Cu timpul, s-a apucat de dans și, la concursul de la Focșani, unde am participat cu 5 perechi, am luat 4 podiumuri: două locuri I și două locuri II. Diana a fost pe locul I. Asta mică, Gabriela, care are 7 ani, e boieroaică, ea s-a născut în mașină. Ca s-o stimulez, i-am cerut să-mi spună care copil greșește și, fiind foarte atentă la pașii celorlalți, când s-a ridicat ea din scaun și s-a apucat de dansat, a fost nemaipomenită de la început. E bună, e de perspectivă!

 Cristina MIRCEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.