Lavinia Filimon, primul asistent social de la UPU Piatra Neamț

Este cea care întinde o mână de ajutor, ajută cu informații și calmează spiritele atunci când este cazul, în Unitatea de Primiri Urgență din cadrul Spitalului Județean de Urgență Piatra Neamț. Lavinia Filimon ocupă postul de asistent social la UPU din 2008 și face tot ce îi stă în putință pentru a ajuta persoanele defavorizate de soartă care ajung aici. Are 30 de ani, este din Botoșani, a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității ”Al.I. Cuza” din Iași, secția Asistență socială și este primul asistent social angajat pe care l-a avut spitalul județean. Este o fire timidă, introvertită, dar, atunci când situația o cere, Lavinia mută munții din loc pentru a putea ajuta oamenii în nevoie. A cochetat cu ideea înrolării în armată la cerere, dar a preferat, într-un final, „liniștea” de la UPU Piatra Neamț.

”Este unicul meu loc de muncă”

A crescut într-o comună din Botoșani, dar dragostea a adus-o pe meleaguri nemțene. Și-a cunoscut soțul în prima săptămână din primul an de facultate, iar de atunci formează o familie fericită, împreună cu fetița lor, de 4 ani și jumătate, Ilinca. I-a plăcut orașul încă din primele vizite și s-a acomodat repede în peisajul local. Și-a dorit să fie asistent social din copilărie, în vremea în care nici nu știa ce înseamnă exact această meserie. Postul scos la concurs de spital, în 2008, i-a adus primul job, la un an de la terminarea facultății și la puțin timp de la mutarea în Piatra Neamț. „Este unicul meu loc de muncă, țin minte data perfect: 24 iulie 2008. Înaintea mea nu a mai fost niciun asistent social, pentru că atunci a fost scos la concurs pentru prima dată postul”, povestește Lavinia. Spune că i-a fost greu la început, adaptarea la mediul spitalicesc a fost mai dificilă, ea neavând niciun fel de pregătire medicală. În timp, a învățat să se detașeze de cazurile grave care ajung în UPU, să nu le privească dacă sunt greu de privit și să-și facă treaba de asistent social. Adică…

”Sunt persoane care stau și 2-3 zile la UPU”

„Eu mă ocup de persoanele fără adăpost, fără documente, persoanele vulnerabile, de vârsta a III-a, singure, de cazuri de violență domestică. De toate cazurile sociale care ajung la UPU. În multe dintre ele, este necesar să anunț instituțiile abilitate să intervină. Fac sesizări scrise către primăriile de domiciliu ale persoanelor în cauză, prin care le aduc la cunoștință ce s-a întâmplat. Ei, la rândul lor, în mod normal ar trebui să-mi trimită un răspuns, că au fost informați, că vor deschide o anchetă socială și vor anunța mai departe. Primesc răspunsuri, dar am și destule adrese de la care nu am primit nimic. Totul începe din primărie, cu asistentul social de acolo. Apoi se ia legătura cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, Poliția, cu toate instituțiile abilitate”. Lavinia mai spune că nu pentru toate cazurile sociale se anunță autoritățile, unii au nevoie doar de o consiliere.

Iarna, în general, ajung la UPU cele mai multe cazuri de oameni fără adăpost, căzuți în stradă, care nu au unde se duce și nici nu necesită internarea. De aceea, de multe ori se întâmplă să se „adăpostească” la UPU pentru căldură și un pahar de apă până trece gerul. „Sunt cazuri uneori, iarna, când nu putem, omenește vorbind, să scoatem un om al străzii din urgență. În general, ei sunt consumatori cronici de alcool și ajung la spital cu ambulanța. Sunt nemâncați, deshidratați și cad pe stradă. Totuși, nu e o urgență care să necesite internarea într-o secție a spitalului. Și, uneori, nu putem să-i scoatem din UPU, pentru că, în două-trei ore, vin înapoi. Și rămân acolo pentru o zi, două”. Pe timpul iernii, Lavinia face tot posibilul și îndrumă oamenii străzii spre adăpostul din Speranța. Pe timp de vară, este mai dificil pentru că nu are unde să îi trimită, așa că de cele mai multe ori, aceștia ajung tot în stradă.

„Cazurile dificile mă marchează și mă epuizează”

Dacă se întâmplă să nu găsească o soluție sau o instituție care să ajute în rezolvarea unei situații, o macină gândurile, chiar după ce ajunge acasă: „Mă confrunt cu cazuri destul de urâte, care mă marchează și mă epuizează în același timp, storc toată energia din mine. Sunt momente când ajung acasă și mă gândesc tot la persoanele care au rămas aici. La aproape toate cazurile, consum foarte multă energie, mă gândesc la ele și în timpul liber. Probabil sunt mulți colegi care fac același lucru. În general, sunt cazuri greu de rezolvat, care iau mult timp, în care mă împiedic de tot felul de lucruri”.

Există și reversul medaliei, de care Lavinia Filimon își amintește cu drag: „Cel mai fericit caz al meu a fost să reintegrez un om al străzii în familie. A venit o doamnă acum doi ani, iarna, care s-a împiedicat ieșind dintr-un bar și și-a rupt piciorul. A stat internată Ortopedie. Până la acea dată, ea mai venise în Urgență de multe ori. Am reușit să dau de fiica dânsei și m-am bucurat că am putut să o readuc în sânul familiei. Era consumatoare de alcool. De atunci, nici nu a mai ajuns la UPU. În general, piedicile pe care le întâlnesc țin de comunicarea cu ei. În majoritatea cazurilor sociale, persoanele nu sunt sincere. Eu întreb de familie, locuință, rude, dar ei nu spun mare lucru. Și mă învârt într-un cerc vicios, mai ales dacă nu au acte. Până scot adevărul la iveală durează. Am mai avut un caz dificil cu un băiat din Galați. Era surdo-mut, nu știa să scrie și nici nu știa limbajul semnelor. Cu greu am reușit să îi găsesc familia și să-l trimită acasă”.

Femei abuzate și alcoolici

Și cazurile de violență domestică sunt foarte dificil de abordat. „Ajung mai puține cazuri de acest gen, în ultima perioadă, ce-i drept. Sunt persoane care chiar au nevoie de ajutor. Am mai trimis mame cu copii la Roznov, la Centrul social de primire în regim de urgență, «Blândul Pastor» se numește. Dar sunt persoane care nu acceptă ajutorul. A venit odată o mamă, cu patru copii, agresați fizic de concubinul mamei, și nu a acceptat niciun fel de ajutor, nu a vrut să fie cazată undeva. Probabil s-a întors tot acasă, până la urmă”.

Mulți din cei care ajung la UPU și care se încadrează în tipologia de ”caz social”, indiferent de ce fel ar fi el, nu fac nimic pentru a ieși din impas

„Am un caz, un bărbat apropiat de vârsta mea, alcoolic și căruia îi place să stea pe străzi. Are familie, dar pur și simplu preferă strada”, povestește Lavinia.

„Îi ajut să-și facă acte”

Ca asistent social, Lavinia Filimon se ocupă de demersurile birocratice, dacă și când e nevoie. Ia legătura cu cei de la Evidența populației, atunci când nefericiții nu au documente și îi ajută să-și întocmească acte de identitate. Îi ajută pe cei care au nevoie, dar nu se descurcă singuri, să obțină încadrarea în grad de handicap, conform legii. În plus, pe lângă cei care au nevoie de ajutor în UPU, răspunde și la solicitările de pe alte secții. Toate, mai puțin Neonatologia, Pediatria și Psihiatria, secții care au câte un asistent social. Acolo unde este nevoie, întinde o mână de ajutor. „Eu mențin și legătura medic-aparținător. Când rudele doresc informații despre persoana care ajunge în Urgențe, întreb medicul care se ocupă de caz, apoi le transmit”. Atât cât poate, tot ea este cea care calmează spiritele, când se încing la UPU. Explică rudelor care însoțesc pacientul în Urgențe, pe înțelesul tuturor, ce este de făcut, de ce trebuie să aștepte și ce se întâmplă mai departe. Ia legătura cu Poliția atunci când este cazul și solicită ajutorul instituțiilor atunci când pacientul nu colaborează.

„După ora 15, sunt mamă și soție”

Lavinia Filimon se consideră o persoană calmă, sfioasă. Tot timpul liber îl acordă familiei: „După ora 15, sunt mamă și soție”. În weekend-uri, evadează împreună, la plimbare prin împrejurimi. „Dacă aș avea posibilități financiare, aș călători în toată lumea, dar nu am. Așa că ne limităm la o mănăstire, la un Lacu Roșu, prin județ, mergem acasă la Botoșani, în vizită la socri”. O tentează plecarea în străinătate, doar cu condiția de a pleca împreună cu soț și copil, dar asta într-un viitor îndepărtat. În schimb, pentru prezent, și-ar mai dori un copil. Anul acesta plănuiește să-și ducă fetița pentru prima oară la mare, „pentru că își dorește foarte mult să stea la plajă și să vadă marea”.

Oana IOSUB-TOMA