Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel TRADIȚII

Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel este cunoscut în popor sub denumirea de Postul Sânpetrului. Acest post este rânduit de Biserica Creștină în cinstea celor doi apostoli și în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 șsi 14,23). Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel era numit în vechime Postul Cincizecimii, datorită Darurilor Sfântului Duh care s-au pogorât peste Sfinții Apostoli. Anul acesta postul începe luni, 8 iunie, și ține până pe 29 iunie.

Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel nu are o durată fixă, deoarece începutul lui este în funcție de data variabilă a Sfintelor Paști. Acest post începe întotdeauna în lunea după Duminica Tuturor Sfinților, prima duminica după Rusalii – Pogorârea Sfântului Duh.

Anul acesta, postul începe luni, 8 iunie, și ține până în ziua de 29 iunie. În Postul Sfinților Petru și Pavel, sâmbăta și duminica se mănâncă pește. Avem dezlegare la pește și pe 24 iunie, atunci când sărbătorim Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Dezlegare la pește avem și luni, marți și joi, numai dacă în aceste zile prăznuim un sfânt cu doxologie mare și cu cruce neagră în calendar. Când o astfel de sărbătoare cade miercuri sau vineri, se dezleagă la untdelemn și vin.

În lumea satelor de altădată, exista credința că acela care se scoală de dimineață, în fiecare zi din acest post, pentru a vedea răsăritul constelației Cloșca, va avea tot anul parte de bine și i se vor împlini toate dorințele.

În obiceiurile populare, exista interdicția ca, pe durata postului, femeile să nu lucreze în casă. Se spunea că e vremea când trec ielele și strâmbă trupul femeii pe care o găsește lucrând.

Tot în zilele postului Sfinților Apostoli, exista obiceiul ca, la țară, mamele să lege la gâtul fetelor usturoi sau pelin ori să le pună aceste plante pe tălpi, ca, atunci când trec frumoasele, adică ielele, să nu zăpăcească mințile copilelor.

Datina păgânizării creștinismului

Constantin cel Mare (306-337d.H.), bun cunoscător al scrierilor creștine, este, alături de ignoratul Licinius (307-324), semnatarul Decretului de la Mediolan (Milano), prin care creștinismul capătă legitimitate și în fața responsabililor cu ordinea pământească. Recunoașterea noii credințe se face într-o epocă tulbure, în care disputele pentru întâietate în ierarhiile clericale conduseseră la dezbinări, ba chiar „la violență și la vărsări de sânge. Iisus spusese că Dumnezeu se poate arăta oricui, nu numai preoților și că, tocmai de aceea, orice opinie trebuie privită cu respect. Numai că, în vremea lui Constantin cel Mare, fiecare «dirigent» religios se considera pe sine mai mult decât un ministru al lui Dumnezeu pe pământ, opiniile lui legitimându-l și consacrându-i puterea. Împăratul Constantin a priceput că și viitorul imperiului depindea «de potolirea, împăcarea și înlăturarea acestor certuri necreștinești»” (Sbiera, Contribuiri, 183), așa că a început să ducă negocieri cu principalii aspiranți la a se substitui lui Dumnezeu pe pământ, cerându-le să se întâlnească la Roma, ”ca să se înțeleagă între ei și să restabilească pacea și ordinea socială și să trăiască cu toții în unire și voie bună, înlăturând scandalurile.

Deciziile acestei întruniri nu fură însă recunoscute și primite de toți”, așa că împăratul a convocat un nou consiliu al diriguitorilor religioși, care întrunire nu a avut alt efect decât acela de a-l convinge pe Constantin „că învățăturile creștinești sunt folositoare pentru prosperarea și a împărăției”, așa că împăratul, visând la o biserică universală care să-i unifice imperiul, „dete dirigenților comunelor bisericești mijloace bănești și alte scutiri, ca doară și-ar îndeplini mai cu acuratețe datorințele chemării sale” (Sbiera, Contribuiri, 183). Constantin spera într-o unificare religioasă și în recunoașterea sa ca „întâipărinte” (Papă sau Patriarh) al întregii lumi creștine, așa că a investit masiv în religie „și mult bine au făcut Bisericii lui Dumnezeu și slujitorilor ei” (Micu, 99), îmbogățind un cler lacom și certăreț și stabilind tradiția obligativității daniei, o tradiție întreruptă brutal de către înțeleptul împărat Iulian Filosoful (361-363), căruia clericii i-au întinat memoria, numindu-l Apostatul, adică Lepădatul, pentru că renunțase la „Dumnezeul vostru sângeros” în favoarea filosofiei grecești și a tradițiilor religioase ale Romei antice. Iulian a intrat într-o polemică interesantă cu Ioan Gură de Aur, Sfântul insistând asupra ideii că filosofia creștinismului este „filosofia faptei”.

Perfect adevărat, numai că una însemna „filosofia faptei”, pe care o puneau în practică „glotașii” creștinismului, și alta lăcomoasa și somptuoasa existență a elitei ierarhice clericale.

Prin urmare, Iulian a ordonat confiscarea averilor bisericești, avertizându-l pe Teodorit, presbiterul Antiohiei: „Nu se cade creștinilor să aibă orice bogății, deoarece Hristos al lor le poruncește să fie săraci: să nu aveți aur, nici argint!”. Teodorit este cinstit de biserică drept Sfânt Mucenic, iar împăratul-filosof a rămas scufundat în noroiul unei posterități veșnic murdară. La Niceea, urma să se convină asupra unui nou „sâmbure de credință creștină”, pe temelia căruia să se întemeieze biserica, pentru că vechiul „sâmbure”, cel elaborat de Grigore Thaumaturgos („făcătorul de minuni”), episcop în Cesareea Nouă din Pont (210-270 d.H.) nu mai era de folos, din moment ce, la Niceea, urma să se legitimeze o nouă putere. O putere trândavă și păcătoasă, care a încins un chef strașnic, care a durat vreo două săptămâni, și s-a finalizat cu alegerea „Bibliei celei adevărate”, din câteva zeci de variante, cu un nou „Crez” și cu veșnica anatemizare a lui Arie.

Cu Biblia au scos-o lesne la cale „sfinții părinți”, din moment ce unul dintre ei a propus să lase totul „la voia lui Dumnezeu” și, în consecință, „sfântul” a tras ca la loz în plic, din maldărul de variante de Biblii, un singur manuscris, cel socotit până astăzi ca fiind cel adevărat.

Constantin cel Mare, împăratul care a vrut să se folosească de creștinism, dar de care s-au folosit și se folosesc dibacii stăpânitori ai unei bune părți din lume, cei care pretextează cu numele lui Iisus, dar îi iau în deșert învățăturile. Că s-au folosit de Constantin nu prea contează. Mai grav este că Întemeietorii Bisericii lui Iisus Cristos s-au folosit de Fiul lui Dumnezeu, Iisus.

(adaptare după Ion Drăgușanul, „Datina, Biblia românilor”)

O virtute pe săptămână – Bunătatea

„Bucuria mea, te rog, sârguiește-te să-ți dobândești pacea duhului și atunci mii de suflete se vor mântui în jurul tău” – Sfântul Serafim de Sarov

Nicolae Steinhardt, în „Primejdia Mărturisirii”, ne deschide ochii minții și ai sufletului asupra unei virtuți creștine mult discutate, dar prea puțin aplicată în viața de zi cu zi: bunătatea.

”Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul, din Lecția lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența și erudiția și supradoctoratele și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui și suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Nițică susținută bună-cuviință.

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiției date de Aristotel omului: ființă socială.

Fără bunătate nu putem conviețui decât în condiții de groază și justificând amarnica afirmație a lui Sartre: ceilalți, iată iadul!

Există un altruism elementar exprimat prin bunătate, care este o axiomă a vieții obștești”.

Berediaev spunea: pâinea pentru mine este o problema materială (subînțeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berediaev, este pentru mine o datorie spirituală .

Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplinii întru totul bunătatea. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoștințe, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simpla virtute desuetă și sentimentală”.