Criminalista de la Târgu Neamț: „E o «crimă» să dai cu aspiratorul!”

„Prima necropsie la care am asistat a fost a unui bărbat înecat. Eram la Iași, în prima mea săptămână de serviciu și m-a luat șeful la morgă”.

Așa a început cariera Emiliei Rusu, singurul criminalist-femeie de la Poliția Târgu Neamț. A absolvit Colegiul „Ștefan cel Mare” din orașul de sub cetate, iar ulterior facultatea de birotică din Suceava. A și lucrat la o firmă de birotică timp de 2 ani, dar și-a dat seama că nu era câtuși de puțin domeniul căruia să i se dedice o viață întreagă. Fratele ei era deja polițist la economic și a încurajat-o să urmeze Școala de agenți de la Câmpina. După absolvire, în 2005, a fost repartizată la Poliția municipiului Iași, unde a „spart gheața”, fiind prima femeie criminalist de la înființarea instituției, într-un colectiv de peste 30 de bărbați.

„Era atât de neobișnuit ca o femeie să lucreze la criminalistică, încât, de câte ori răspundeam la telefonul interior, colegii de la celelalte servicii credeau că au greșit, își cereau scuze și închideau înainte de a apuca să le spun ceva. În rest, am fost o răsfățată. Era singura care primeam cadou de ziua mea și, bineînțeles, flori de 8 martie. N-am simțit niciun moment că măcar unul dintre colegi – și, repet, era o formațiune de peste 30 de oameni – s-ar uita la mine cu superioritate, doar pentru că eram femeie. Tot ce știu acum am învățat la Iași. În școală, faci fotografii, miroși, atingi, te familiarizezi cu ideea de «loc al faptei», dar te formezi cu adevărat abia după ce faci cercetare reală, pe o faptă reală, cu oameni reali”.

În luna decembrie, Emilia Rusu împlinește exact 10 ani de criminalistică și 6 ani de când lucrează la formațiunea din Târgu Neamț, unde nu are decât doi colegi, cu care împarte zilele de echipă și munca din week-end.

„Cred că se dau prea multe detalii la televizor”

„Ziua la echipă” este o noțiune relativă, pentru că, într-un caz de omor, de exemplu, sau la spargerea unei vile care are 18 încăperi și toate sunt răvășite, doar cercetarea la fața locului durează ore în șir. După care urmează partea a doua, la fel de importantă: valorificarea urmelor.

„Oamenii care se uită prea mult la filme, în special la seriale despre criminaliști, și nu reușesc să facă diferența între realitate și ficțiune, sunt stresanți. Și au foarte multe idei. Uneori, ne spun ce avem de făcut sau apar cu câte un obiect de pe care nu se poate ridica nicio urmă și ne cer să luăm amprente. Nu mă enervez, dar e deranjant. Cum este și faptul că, la televizor, la știri, se dau prea multe detalii despre modurile de operare, despre urmele lăsate de infractori și, mai ales, despre felul în care sunt descoperiți. Toți sunt prinși pentru că fac greșeli, dar e foarte bine să nu fie atât de informați încât să știe când greșesc.Cea mai mare satisfacție pentru un criminalist este când se duce la colegul lui, care instrumentează un dosar, și-i spune: ăsta-i autorul. Am avut la Iași un caz de înșelăciune cu vreo 25 de victime. Clasicele metode de tipul «accidentul». Deși, ca polițist, nu trebuie să te implici – cel puțin așa e în teorie -, nu ai cum să te detașezi total. Când era vorba despre bătrâni care rămâneau fără ultimul ban, bineînțeles că mă afecta. Ajunsesem să visez noaptea cazurile, mă trezeam chinuită cu sentimentul că poate mi-a scăpat ceva. A făcut o greșeală și l-am prins. Dintr-un foc, s-au rezolvat 25 de dosare cu AN (Autor Necunoscut) și am fost recompensată atunci”.

Printre nemulțumirile oamenilor cărora criminaliștii le „răscolesc” casele, se numără mizeria lăsată de negrul de fum, folosit la prelevarea amprentelor. Unii chiar încearcă să-i oprească pe polițiști, fiind siguri că răufăcătorii au purtat mănuși și nu e nimic de descoperit. Însă cercetarea la fața locului are reguli stricte, una din ele fiind „cine nu caută, nu găsește”, iar negrul de fum se curăță mult mai ușor dacă se folosește mai întâi o cârpă uscată și abia după aceea una umedă.

„E un pic de muncă de lămurire, dar, până la urmă, reușesc să-i conving. Mai rău e când se apucă de curățenie, că doar vine poliția și nu e frumos să găsească deranj. Nu ne interesează asta! Este foarte important să nu atingă nimic, să nu miște nimic de la locul lui și să aștepte să ne facem noi treaba. O urmă în praf sau un fir de păr poate fi cheia întregului dosar. E o «crimă» să dai cu aspiratorul! Ca să nu mai spun că există și unii care o fac pe detectivii și pleacă pe urmele infractorilor să vadă unde s-au dus. De cele mai multe ori, nu fac decât să le distrugă și să ne îngreuneze munca”.

„Nu-mi place să fac poze în vacanțe”

În afara orelor de program, Emilia Rusu rămâne tot polițist 100%. Duce muncă preventivă cu rudele, cărora le explică în detaliu, de la metodele escrocilor, ca să știe să se păzească și să nu cadă în vreo capcană, până la regulile de circulație, începând cu traversarea. Dar nici nu se poate abține, de exemplu, dacă vede pe stradă o urmă care o interesează. „Într-o iarnă, am văzut în zăpadă o urmă de încălțăminte exact ca una dintr-un dosar la care lucram. Am urmărit-o vreo două ore, prin tot felul de locuri, până am ajuns la casa omului, dar nu era el autorul. A fost doar o asemănare. Frică? Nu! Nu-mi este frică! Doar dacă sunt chemată noaptea, la ora două, la serviciu și, de regulă, vin singură, pe jos, mă mai uit din când în când în spate. În rest, n-am contact direct cu autorii infracțiunilor decât atunci când îi amprentez. Iar ei nu știu cine e în spatele probatoriului”.

Mereu cu trusa criminalistică în față, cu punguțele în care se sigilează probele și cu aparatul foto de gât, Emilia Rusu urmărește, prin obiectiv, obiectele care unui om obișnuit îi dau fiori: arme cu care s-au comis crime, mașini sfărâmate în accidente sau unelte folosite la spargeri. Fiecare detaliu contează într-o planșă fotografică, așa că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Dar, pentru că face mii de poze la serviciu, fiecare cu scopul ei precis, nu e atrasă deloc de ideea de a face poze acasă sau în vacanțe. În schimb, când are un pic de timp liber, îi place să gătească.

„Soțul meu, care este pompier, înțelege că sunt o femeie ocupată și a învățat și el să facă mâncare, după rețetele clasice. Eu, însă, ador să fac tot felul de combinații, să folosesc condimente speciale, să experimentez. Dar nu să stau ore în șir în bucătărie. De altfel, nu-mi place deloc să stau în casă. Doar când plouă și n-am unde pleca, citesc sau mă uit la un film pe internet. Visul meu este să am, cândva, o căsuță pe pământ, să cresc găini și iepuri și să am, obligatoriu, pisici și căței. Am crescut la bloc – și acum stau tot la bloc -, dar nevoia de alt tip de spațiu nu m-a părăsit nicio clipă. Și, evident, un alt vis, și mai important, este să am un copil. Dar, chiar dacă am împlinit 34 de ani, nu cred că e cazul să disper. Colegii de la Iași îmi spuneau să nu mai ridic dintr-o dată trusa criminalistică, pentru că n-am să mai pot face copii. Nu cred că ăsta e motivul, ci, pur și simplu, n-a fost să fie până acum. Dar abia aștept să-i chem pe toți la botez, numai ca să-i contrazic”.

”Calități? Cred că spiritul de observație și calmul sunt esențiale. Bineînțeles, trebuie să fii și riguros, perseverent și să iubești meseria asta. Altfel n-ai cum s-o faci! Dar nici n-ai cum să n-o iubești. Nu te rutinezi și nu te plictisești, niciun caz nu seamănă cu altul și din fiecare ai câte ceva de învățat”.

”Mie îmi place foarte mult ceea ce fac, chiar dacă am același «ghinion» ca la Iași: biroul e la etajul II, iar trusa criminalistică are cel puțin 10 kg”

Cristina MIRCEA

Parteneri

---

Mesagerul Bacău Porți deschise la ISU Bacău: ceremoniale militare și exerciții demonstrative pentru public în toate subunitățile din județ ZCH Modificări temporare în circulația autobuzelor STPN, în contextul Turului Ciclist al României NewsEdge Metroul s-ar putea opri din 16 septembrie. Declarația controversată a liderului sindical despre femeile din Metrorex BusinessEdge Kia EV2 a câștigat competiția Best Electric City Car 2026. Renault 4 și Allview 4City au fost preferatele publicului