Horele iubirii de Sântilie

Cultul focului se întinde pe întreaga arie tracică, de la Marea Baltică până mai jos de Marea Mediterană, de la Nipru până dincolo de Tisa, unde, în sec. IX î.H., apare cetatea Vesprem. O bună parte din ”Tracia Mare” era sub administrația Geto-Dacă. Încă din început, poporul dac apare în documentele vremii ca legat de această străbună vatră. Regina Hestia a rămas în istoria geto-dacă drept cea care a organizat, după un ritual, cultul focului sacru. A dispus ca ritualul focului să se facă la reședința regală, în cetăți, ca și în vetrele locuințelor traco-dacilor. Într-o altă zonă planetară, unde inițiații protodaci au dus Făclia Cunoașterii Tatălui Ceresc cu multe mii de ani în urmă, a apărut Legea lui Manu. În această culegere de texte sfinte, indianul Daksa era numele unui zeu, iar Dachsina reprezintă focul ceremoniilor sfinte. Dacia era țara focului sacru, a focului continuu și cuvântul este autohton. În legătură cu cultul focului la strămoșii Dacilor ar putea fi pus hidronimul ”Râul de Foc” din satul Comanița, județul Olt.

Sărbătorile focului, îndeosebi cea a Sfântului Ilie, prin organizarea nedeilor și a horelor în comunitățile tradiționale pastorale, aduc cu sine și o descătușare erotică. ”Hora Sântiliei” este o tradiție prenupțială, potrivit căreia tinerii păstori, când coborau în sat spre a cinsti sărbătoarea, le dăruiau fetelor iubite un caș rotund ca soarele și o furcă de tors cioplită de ei la stână, după care le luau la joc, introducându-le în horă. Fata care nu era băgată în horă nu putea fi pețită în acel an, fiind nevoită să aștepte luna lui ”Cuptor” din anul următor. Astfel, jocul impunea ordine într-o lume haotică, iar prin joc omul contribuia la menținerea echilibrului acestei lumi.

Tot de sorginte pastorală, cu puternice conotații erotice, este și sărbătoarea cunoscută sub numele de ”Mițuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Aceasta are loc în miez de vară pastorală și constituie, de fapt, prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele și logodnicele lor, cunoscut fiind faptul că, până la Sântilie, ciobanii își impuneau o perioadă de castitate, pentru prosperitatea turmei. Un alt obicei pastoral străvechi, desfășurat cu ocazia marilor serbări solare, este ”nedeia” (sl. nedìlja – duminică, sărbătoare).

Moșii de Sântilie

Ca la orice mare sărbătoare, românii își aduc aminte și de sufletele morților. Acum, la Moșii de SântiIie, erau vizate în special sufletele copiilor morți, femeile având obiceiul să cheme copii străini sub un măr, să-I scuture și să dea de pomană mere. Apicultorii dau de pomană faguri de miere. Prin bătrâni, se pomenește despre morții care, în ziua de Sf. Ilie, vin pe la casele lor. Femeile cheamă copii străini de prin sat și, adunându-i sub un măr nescuturat, îl scutură pentru întâia dată, ca să culeagă copiii mere, iar morții să se veselească. Femeile în vârstă nu mănâncă mere până în această zi, iar acum, împărțind pentru sufletul răposaților, mănâncă și ele. Dacă nu se păzește acea datină, cel ce mănâncă merele înainte de Sf. Ilie va culege veșnic mere pe lumea cealaltă, dar, când se va apuca să le mănânce, merele îi vor pieri de dinainte și nu va avea parte de ele.

În această zi, se dau de pomană porumbi și dovleci din recolta nouă.

Legendele Sfântului Ilie

Tudor Pamfile, în volumul ”Sărbătorile la români”, ne amintește două scurte povestiri populare despre Sfântul Ilie.

În prima, ne povestește de ce albina are dungi negre pe corp. Într-o bună zi, albina s-a certat cu părinții ei, iar Sfântul Ilie, auzind asta, s-a mâniat grozav și a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că, de atunci, are albina dungi negre pe corp și mijlocul subțire, după cum a încins-o Sfântul cu biciul în jurul trupului.

În ceea ce privește necuratul, acesta a avut mereu un rol de pedepsitor al celor necredincioși. Panteonul popular religios cuprinde o mulțime de sfinți care au în Dar de la Dumnezeu modalități de a-i pune la punct pe draci. Sfântul Ilie este unul dintre sfinții cei mai înzestrați de Hristos cu mijloace de îndepărtare a răului.

”Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sf. Ilie înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe să trăsnească după ei. Ei, când îl aud pe Sf. Ilie cu căruța, fug de se prăpădesc și se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini și se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să lași câini și capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, și, când va trăsni pe drac, te trăsnește și pe tine. Ferestrele și ușile caselor să nu le lași deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și s-o trăsnească.

Dracul trage mai mult la carpen și de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostești sub carpeni în vreme de furtună.

În vreme de furtună să stai la luminișuri și mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc și dracii.”

Leacuri populare făcute în ziua Sfintei Marina

Ziua de 17 iulie este dedicată, în calendarul popular, sărbătorii Sfintei Mari Mucenițe Marina. În tradiția populară românească, pe această dată se celebra cea de-a treia zi a Circovilor. În multe zone din țară, preotul nu amintea de Circovi. În popor, se spunea că este ”o sărbătoare pe care nu o spune popa, ca să nu-i moară preoteasa”.

În popor ,sărbătoarea Sfintei Mucenice Marina se serbează cu post. Exista credința că, în această zi, Sfânta Marina înfrânge răutatea și ferește oamenii de ispită.

Altă credință din popor ne amintește că Marina se serbează pentru că ea îi înspăimântă pe draci și îl apără pe om de ei.

În aceste zile, menta, inul, mărarul, mușețelul sau pelinul capătă puteri magice, vindecătoare. Pelinul, cules acum, se pune la uscat și este folosit în descântece sau se prepară ”apa de pelin”, o pomadă de frumusețe, cu care se spală obrajii.

Pelinul, cules și făcut mături de ziua de Mărinei, este bun împotriva unor boli. Pe unde se mătură cu pelin, puricii mor din cauza amărăciunii lăsate de plante.

Cu zeama de pelin (apă de pelin), femeile se spală pe față, pentru a li se subția pielea obrazului.

Femeile se duc la biserică, având într-o basma puțină baligă, pe care o pun apoi pe casă sau coșar, sădind acolo un mărăcine (urechelniță). Dacă cineva suferă de dureri de urechi, îi poți stoarce suc de la acel mărăcine și baligă și se va vindeca.

Marinul este un fel de boț în pântece, care nu mai are leac sau de care se scapă foarte greu. Femeile adună mărar și, când cineva cade bolnav, îl pisează, îl amestecă cu vin roșu și, bându-l, boțul se sfărâmă, iar bolnavul se face bine.

O virtute pe săptămână – Fecioria

Fecioria, ca viață în chipul vieții lui Iisus Hristos, este, în mod ciudat, atât de puțin înțeleasă de lumea de astăzi, chiar și de cea creștină, încât, pentru această făgăduință îndeosebi, simțim nevoia de a dovedi întemeierea ei dogmatică.

Fecioria și întreaga-înțelepciune (curăția), în înțelesul lor creștin, se deosebesc esențial de ceea ce se înțelegea în afara creștinismului și de ceea ce, până astăzi, mulți mai înțeleg încă prin aceste cuvinte. Înțelesurile fecioriei și întregii înțelepciuni sunt apropiate, dar nu identice. În cuvintele din rânduiala înveșmântării, cei veniți la călugărie, după căsătorie sau după experiență unei relații trupești în afara căsătoriei, dau făgăduința întregii înțelepciuni, adică a desăvârșitei înfrânări pentru restul vieții lor; pentru cei, însă, care nu au cunoscut împreunarea trupească, făgăduința este cea a fecioriei.

Nestricăciunea trupească nu este încă feciorie. Unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii noastre, Vasile cel Mare, amarnic grăia despre sine: ”Nici femeie am cunoscut, nici feciorelnic sunt”, adică în înțelesul cel mai desăvârșit al acestui cuvânt.

Sfinții Părinți Creștini înțeleg adevărata feciorie ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârșită, fecioria este înțeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dragostea cea dumnezeiască, ca înfăptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu ”din toată inima, din toată mintea, din tot sufletul, cu toată puterea”. În lumina acestui criteriu, orice îndepărtarea a minții și a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este privită ca o ”preadesfrânare” (preacurvie) duhovnicească, adică o necinstire a dragostei. (Arhimandritul Sofronie, ”Despre temeiurile nevoinței ortodoxe”).