Automodelismul - Praf, roți și devotament orb

Pe stadionul de fotbal din Bicaz, la sfârșitul săptămânii trecute, a traversat aproape neobservată o competiție inedită pentru peisajul nemțean. Concursul Național ”Cupa Bicazului” (ediția a IV-a) și Concursul Interjudețean ”Cupa Cimentului” (ediția a XIV-a). În realitate, o singură competiție, cu un singur clasament. De ce? Pentru că, așa cum aveam să aflăm de la cei implicați, lumea automodelismului românesc – ca, de altfel, modelismul în general – a devenit un episod șters în viața cluburilor și palatelor pentru copii. Șters, pentru că Ministerul Educației a sufocat existența cercurilor aplicative din cadrul cluburilor copiilor și a „uitat” să mai finanțeze aceste activități. Fiecare organizator a rămas pe barba lui, condamnat să se descurce cum poate.

Competiție cu mașini împrumutate

În cazul de față, concursul școlar, din calendarul Ministerului Educației a stat la mila sponsorilor concursului ”Cupa Cimentul”, respectiv fabrica de ciment. Cei de la minister s-au învățat să deconteze doar deplasările, însă, când este vorba de cazare și masă, fiecare organizator trebuie să suporte tot. Trecând peste aspectele organizatorice, partea practică a concursului a scos la iveală, pentru orice privitor, un sport cu adevărat incitant, care a adus, în Bicaz, la linia de start, 8 echipaje din 7 județe ale țării. Elevi de toate vârstele, pasionați de jocul cu mașinuțele. Mașinuțe care, în unele cazuri, au motoare ce ajung binișor la un cost de 1.000 de euro bucata. E lesne de înțeles de ce, la un viraj greșit și o răsturnare spectaculoasă, antrenorul își mustră elevul cu vorbe picante.

Totuși, în acest cerc de pasionați, care pare să se strângă asemenea unui laț, există oameni solidari, care împart aceleași neputințe și care știu că, dacă stau uniți, mai pot rezista o cursă. Așa se face că, la multe întreceri, anumite cluburi nu au nici măcar mașinuțe pentru concurs, dar colegii lor au grijă să le împrumute automobile, tocmai pentru a nu se pierde spiritul competițional.

La Bicaz, concursul a cuprins trei categorii: 1/10 Off-Road (automodele electrice cu tracțiune 2 WD), 1/10 Off-Road 4 WD (automodele propulsate de motor electric cu tracțiune integrală) și 1/8 Buggy (automodele propulsate de motoare termice, cu tracțiune integrală). În clasamentul general, echipa de la Bicaz, coordonată de antrenorul Ion Ruștioru, a ieșit pe locul I. Pe locul al II-lea, cu o bază tehnică mult mai bine pusă la punct, s-a situat Palatul Copiilor din Vaslui, iar locul al III-lea a fost adjudecat de Clubul Copiilor Pucioasa. Din Bicaz, s-au remarcat elevii George Stoian (locurile I și III la primele două probe) și Alexandu Ciucănel (locul al II-lea la ultima probă). Alexandru a reușit să fie al II-lea datorită gestului sportiv făcut de reprezentanții altui club, care i-au împrumutat „bolidul” pentru a putea lua startul.

Cursele au scos la iveală multe emoții, pasiune, praf, dar și satisfacție. Cel care a arbitrat toate probele avea să fie și cel care ne-a dezvăluit ce a mai rămas din modelismul românesc. Sau ce nu a mai rămas.

”De ce să creăm deprinderi lucrative? Mai bine facem căpșunari”

Declarațiile prof. Cristian Necula, vicepreședinte al Federației Române de Modelism, par a fi mai mult un oftat după vremurile în care toate clipele de aur s-au scurs, așa cum ne-am obișnuit să auzim, înainte de ’90.

„La nivel național, din păcate, aceste activități, organizate în special în palate și cluburi, au ajuns pe cale de dispariție. De ce? Se pare că este mult mai ușor să organizezi cercuri cu profil artistic sau, pur și simplu, cercuri care încearcă să dea copiilor ceva cultură generală, gen cultură și civilizație în limba germană sau japoneză. Nu ne mai interesează partea aplicativă a lucrurilor. Adică ce se întâmplă în aceste cercuri de modelism.Totul a plecat de la o greșeală a Ministerului Educației, care, la un moment dat, nu a mai acceptat încadrarea pe post de coordonator de cerc a maiștrilor instructori, care proveneau din producție, care erau specialiști în aplicație. Și atunci au stabilit ca toți coordonatorii de cercuri să fie absolvenți de facultate. Este foarte greu. Spre exmplu, un cerc de aeromodelism prevede să fie încadrat un cadru didactic care a absolvit Facultatea de Aeronave, să fie specialist în aviație. Acest absolvent nu va veni niciodată la un club sau la un palat, pe salariul nemotivant pe care-l oferă educația astăzi. În al doilea rând, chiar dacă a absolvit o facultate de profil, nu este obligatoriu să și cunoască tehnologia de construcție a modelelor. Trebuie să fie specializat, într-un fel, undeva și singura modalitate este să realizeze un studiu în cadrul școlii naționale de antrenori, care pregătește antrenori în modelism. Paradoxal, un antrenor, un absolvent de școală națională de antrenori cu greu poate ocupa un post în învățământ, pentru că nu-l titularizează nimeni! Are probleme în fiecare început de an, în septembrie, la încadrare. Nimic nu-l motivează să se ducă acolo. Înainte de 1990, prin Regulament de funcționare, cluburile erau obligate să aibă în încadrare cel puțin 50% catedre tehnice și științifice. Această chestie a dispărut ulterior. Nu mai suntem interesați să creăm deprinderi, atitudini tehnice la copii. Dacă ai învățat să dai cu pensula, să vopsești ușa de la intrare, să-ți ascuți cuțitul cu care tai pâinea e un câștig pentru tine. Vei folosi acest lucru toată viața. Dar se întâmplă mult mai mult în cadrul unui cerc tehnic. Și vă dau un exemplu. Un fost elev, medic ortoped, a ajuns să realizeze prima lui operație sub supravegherea profesorului. La finalul operației acesta l-a întreabat: «Din punct de vedere medical, ai lucrat ireproșabil. Dar de unde măiestria cu care ai mânuit sculele?» Pentru că acolo a avut intervenție de tijă, șurub și așa mai departe. Elevul i-a răspuns: «Domnule profesor, toată copilăria mi-am petrecut-o într-un cerc de automodelism». Trăgând o concluzie, ce putem spune? Deprinderile pe care ei le dobândesc acum sunt niște credite ușor transferabile în orice domeniu de activitate. Și atunci, spun eu, de ce să creăm deprinderi lucrative? Că ai noștri, și dacă n-au știut să dea cu bidineaua, au ajuns faianțari de mâna întâi în Spania, nu? Mai bine facem căpșunari direct! Cultură și civilizație în limba spaniolă? Grămadă în palate și cluburi! Pregătim căpșunari, nu? Înainte de 1990, fiecare concurs se desfășura cu 40 de județe. Tabăra dura 12 zile. Sunt inspectorate școlare care nu-și dau avizul la plecare cu mașina proprie. Și-atunci ce să fac? Vin de la Pucioasa cu trenul? Moda astăzi este de a apela la sponsori, pentru a supraviețui. Cine are materiale vine și trage. Cine nu are, nu-ți mai povestesc ce se întâmplă… Vin cu jucării de comerț… Ori aici este un regulament național bătut în cuie. Nu faci rabat de la el. Automodelismul este un sport caracterizat prin disciplină”.

Asta pare să fie imaginea de ansamblu, văzută printr-un geam mic, crăpat și prăfuit, înainte ca acest sport să dispară definitiv din cluburile de copii.

Pentru a înțelege ce-i determină pe elevi să practice acest sport, am încercat să aflăm chiar de la un practicant, unul care, în numai doi ani de zile, de când a început să conducă „monștri” în miniatură, a ajuns vicecampion național. „Numele meu este George Stoian, am 13 ani și sunt elev al Școalii Gimnaziale Nr. 1 din Bicaz, clasa a VII-a. Practic acest sport de doi ani și ceva, de la 10 ani. Dl profesor Ion Ruștioru i-a propus tatălui meu să mă înscriu la cerc și eu am acceptat. Ca să mă perfecționez, din fiecare concurs învăț câte ceva și aplic în celelalte. Până la 18 ani, am voie să concurez la vârsta noastră, de juniori, iar după 18 ani trebuie să merg la federație. Satisfacții? Medaliile, cupele, plăcerea de a pilota și de a călători, de a mă distra cu colegii. E un sport pe care-l recomand tuturor celor de vârsta mea, deoarece este relaxant, distractiv și, în loc să stai la calculator și să îți pierzi timpul, mai bine vii aici și pilotezi. Cel mai important premiu, pentru mine, este locul II (vicecampion) la Off-Road 2 WD, la Tabăra Națională de Automodelism de la Amara, cea mai importantă competiție națională de acest gen din țară”.

Ne-am luat rămas bun de la inimoșii participanți, cu speranța că-i vom mai prinde și la anul, dacă sponsorii vor continua tradiția de a le înțelege neajunsurile și dacă distinșii reprezentanți ai Ministerului Educației nu vor găsi de cuviință să vină cu alte norme metodologice, inventate pe genunchi, care să le pună bețe în roate definitiv.

Marian TEODOROF