Nechita: „Ion Iliescu nu avea calități de șef!”

aleho

dinu ioanitiu nechita 01Îndrăgit și tratat aproape cu venerație de colegii din promoția 1952 a Liceului „Petru Rareș”, profesorul Dinu Ioanițiu Nechita (foto) e prototipul unui izvor istoric discret. O viață întreagă, ca de roman fluviu, a avut treabă cu editurile. Ar fi suficient să povestească ce-a însemnat Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES) pentru a i se dedica un serial documentar de televiziune.

E absolvent de matematică-fizică, la Universitatea București. După facultate, a luat repartiție la Brăila și i-au dat ore la clasele mari. N-a avut ce face și a rugat directorul să-i pună toate orele în trei zile, să rămână cu trei libere. Zis și făcut. A văzut că directorul zâmbea, dar n-a făcut legătura. „M-au pus să fac niște chestii de propagandă, de nu știu ce. Am încercat să explic că trebuie să-mi pregătesc lecția. Domnul secretar de partid, care evident nu era profesor – la vremea aia erau promovate tot felul de muhaiele la funcții de-astea de partid – îmi zice: «Cum, dvs. trebuie să învățați lecția?». El nu pricepea că în clasă sunt diferite grupuri de copii, fiecare cu altă viteză de asimilare. Trebuia să mă opresc oleacă, să mă uit și la fețele lor, să am pregătită o divagație, două ca să le reatrag atenția, să rămână cu ceva din clasă. Când mi-o trântit chestia asta, că de ce trebuie să învăț lecția, m-am lămurit. Până la Crăciun, i-am spus directorului că plec. Eram respectat profesional, dar din cauza lui ăla cu propaganda m-am dus la București și m-am angajat redactor la o editură. Am mai profesat, dar prin cumul. Nu mai puteau să mă pună să fac și altceva”, sună rezumatul începutului de drum profesional ce avea să i-l scoată în cale nu numai pe Ion Iliescu în calitate de director la Editura Tehnică.

■ De la Suzana Gâdea la Marin Sorescu, via Andrei Pleșu

La început a fost la o direcție generală a editurilor, care ținea de Ministerul Culturii, apoi una însărcinată cu literatura și publicațiile în cadrul sinistrului CCES (1979-1989). Ca șefi mari, în afară de Suzana Gâdea, e încă unul de care nu vrea să audă, Andrei Pleșu. Despre el spune că era turnător. Unde, nu precizează, dar lasă de înțeles: „Îmi amintesc de o seară organizată de cei de la Știință și Tehnică. El (Andrei Pleșu) era bibliotecar. Am fost sfătuit să mă feresc, că-i turnător. M-am mirat, știam că-i mazilit”.

O amintire plăcută îi poartă lui Marin Sorescu, nu doar ca fost ministru al Culturii. „După Revoluție s-au organizat toate alea și s-a făcut un soi de mamut care se chema Casa de Presă și Editură «Cultura Națională». Întâi, director general era un altul, un oarecare poet. M-am înțeles bine cu el și m-a luat adjunctul lui, inițial. Eu îl știam pe Sorescu din facultate. Pe urmă l-am întâlnit când lucra redactor la «Luceafărul». A zis că-s foarte bun, că m-a ales bine. Pe urmă, nu știu cum s-o făcut că-l văd pe Sorescu că mă trage de mânecă și-mi spune: «Fii atent că tu rămâi în locul lui, aici». Ălalalt făcuse niște chestii și trebuiau să-l plimbe de colo, colo, ca să nu… A stat o lună sau două, după care am rămas eu.” Se întâmpla prin 1993-94. A rămas în sistem până în 1996.

■ Când a început Revoluția, Iliescu s-a ascuns…

Dar, amintirile zilei sunt cele dinainte de Revoluție, fiindcă aflăm cum a ajuns să-i fie șef lui Ion Iliescu: „Exista un serviciu care se chema Serviciu de sinteză și coordonare tematică. Trebuia să ne uităm în tematica fiecărei edituri, să ne băgăm nasul în cărțile respective. Aveam în subordine editurile Tehnică, Didactică și Pedagogică. M-am înțeles foarte bine cu toți, afară de Iliescu. A avut câțiva în subordine care nu prea-și vedeau de treabă. Nu că nu puteau, erau foarte inteligenți, foarte pregătiți profesional, dar nu era în stare să le dea o sancțiune sau să-i certe măcar”. Mai mult, veteranul pietrean mărturisește că Iliescu ajungea să le facă el lucrările.

Promitea să ajungă președinte? Se pregătea de atunci? „Nu. El nu avea calități de șef. Era directorul editurii, dar mă trimitea pe mine să vorbesc cu tovarășa ministru (Suzana Gâdea). Îl întrebam: eu răspund de editură? Și-i spuneam că dânsul trebuie să se ducă”. Cât privește Revoluția, pietreanul nostru confirmă o versiune cunoscută și prematur uitată. „Când a văzut că începe Revoluția asta, Iliescu s-a ascuns. Au venit ăștia să-l caute, să-l ducă acolo. Cu greu au dat de el în minister. L-o convins să meargă unul din securiști. S-o dus și-o dat telefon lui Stănculescu (generalul Victor Athanasie Stănculescu). Abia după aia a acceptat să plece”.

■ …iar pe urmă a stăpânit mulțimile

Cu relaxarea omului care declară că a fentat rundele de vot, din mai 1990 încoace, pe motiv că nu l-a încântat niciun candidat, profesorul Nechita spune că nu crede că Iliescu ar fi făcut parte dintr-un plan, c-ar fi știut ce se întâmplă în acele zile: „Nu știu dacă știa. Știau alții. Știa Securitatea. De ce? Am avut o colegă în serviciul ăsta de sinteză și bărbată-su era ceva la o agenție economică de-afară. Știam toți că trebuia să fie înscris la Securitate, că altfel nu pleca. Cu vreo lună înainte de Revoluție am văzut-o că se zbate să-l aducă înapoi. Și a reușit c-o săptămâna înainte. Ei știau. Iar lui Iliescu nu cred că i s-a spus. A fost pus în fața faptului împlinit. Era prea mare dezordinea și era singurul care putea stăpâni mulțimea cu vorba”. Insistă să sublinieze că nu era vorba de autoritate, cât de talentul de învălui lumea din vorbe, ceea ce-l făcea captivant pe alocuri.

■ De la chitara lui Iliescu la Pinalti

O amintire veche care stăruie este că Iliescu nu a luat după el, de la Editura Tehnică, decât secretara. Unul dintre colaboratorii săi fideli de mai târziu, Vasile Văcaru, provenea de la altă editură. Mirarea vine și din faptul că fostul președinte nu era un singuratic, ba conta ca fruntaș pe ramura socializării: „Participa la aniversări, la onomastici și era sufletul petrecerii. La una din ăstea l-am văzut cântând la chitară”.

Închizând un arc peste timp al mirărilor, este surprins de cum arată Piatra Neamț. În rău. „Cu toate păcatele lui Ștefan, de când nu mai e el se cunoaște. Nu se mai strânge gunoiul ca lumea, e mizerie peste tot ș.a.m.d. O făcut el ce-o făcut, dar o făcut și ceva pentru oraș față de ceilalți care n-o făcut nica. I-am auzit și pe alți localnici spunând treaba asta, n-o spun numai eu. Eu am constatat că au dreptate”, sună verdictul dat vinerea după o plimbare istorică.

Întâlnire cu istoria noastră frumoasă la „Petru Rareș”

dinu ioanitiu nechita 02A 59-a întâlnire consecutivă a promoției 1952 a Liceului „Petru Rareș” din Piatra Neamț, un eveniment cu valoare de unicat în România, a adunat vineri, 14 august a.c., opt absolvenți pe care vă invităm să-i recunoașteți pornind de la fotografiile de pe diploma de bacalaureat. Vasile Ardeleanu, Traian Dîrțu, Dinu Nechita Ioanițiu, Stejărel Vladimir Cojoc, Aurel Dumbrăveanu, Mihai Ghiurcă, Petru Nastasia și Vasile Pristavu. Recuperarea documentelor de arhivă, la fel ca o suită de întâlniri, s-a bucurat de sprijinul profesorului Mihai Obreja. În 2012, fostul director al colegiului național a primit certificatul de membru de onoare al promoției.

Vineri, au fost evocați marii profesori ai vremii, printre care și Dumitru Almaș, alături de colegii trecuți în neființă sau pur și simplu absenți motivat. Dintre colegi, cel puțin câteva nume au o sonoritate și o încărcătură aparte, dacă ținem cont de carierele lor: Mihai Mancaș, Ioan Adămoia, Iorgu Ciobanu, Mihai Glavce, Cicerone Ionescu (Cicerone Cernegura de la Radio Europa Liberă – n.a.), Samuel Leibovici, Mircea Mîndrilă, Octavian Popescu, Iustin „Puiu” Weimberg.

În 1952, au fost 58 de absolvenți, în două de clase de câte 29 de băieți, liceul având atunci profil real. După prima întâlnire din 1957, au decis să se vadă an de an.

Viorel COSMA

pietricica turism

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.