Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache

Constantin Brâncoveanu (n. 1654-d.15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale.

Constantin Brâncoveanu și-a început domnia în împrejurări grele pentru Țara Românească. Domnitorul, printr-o diplomație deosebită, a știut să păstreze legături de prietenie cu toți, astfel ca țara să fie scutită de jafuri. Dar pe primul loc în ierarhia sa personală a stat iubirea de Dumnezeu, apoi iubirea de neam și țară, apoi iubirea pentru cei apropiați. Aceasta este ierarhia corectă spirituală pentru orice creștin ortodox care dorește să slujească Sfânta Treime.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a început sub semnul apariției sfintei scripturi în limba română, în anul 1688. Ca slujitor de Hristos și iubitor al neamului românesc, Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Muntenia și din Transilvania. A dat Bucureștiului o nouă Academie Domnească, transformând școala de la Sf. Sava în ”colegiu public pentru pământeni și străini”. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia se vor tipări numeroase cărți în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă.

• ”În Iubirea de Dumnezeu intră și Iubirea neamului românesc!”

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mânăstiri din țările române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița, și alta la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit, tot în București, încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau ”Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mânăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706. Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mânăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mânăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mânăstirea Horezu (sau ”Hurezi”), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. Printre alte biserici și mânăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mânăstirea Sâmbăta de Sus, Mânăstirea Surpatele, Mânăstirea Polovragi și Mânăstirea Turnu din Târgșoru Vechi, Prahova. O grijă deosebită a arătat românilor din Transilvania și Bisericii Creștine de acolo. Ctitor al mânăstirii Horezu, a numeroase schituri și biserici, susținător al locașurilor sfinte din muntele Athos și Sinai, Constantin Brâncoveanu (alături de alți domnitori români – Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, etc.) lasă un model de urmat pentru conducătorii acestui neam – împletirea Iubirii de Dumnezeu cu Iubirea de neam și țară, strămoși, eroi, credința străbună.

• Mucenicia iubitorilor de Hristos.

A fost trădat turcilor de rudele sale – Cantacuzinii. În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, a fost dus împreună cu cei 4 fii ai săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – spre locul de osândă.

Brâncoveanu Constantin, adevărat creștin și cu fapta, nu a renunțat la credința strămoșească cu prețul vieții sale și a copiilor săi.

Pentru că a refuzat să se lepede de credința creștină, pe 15 august 1714, chiar în ziua când împlinea 60 de ani, domnitorul român a fost decapitat. Aceeași pedeapsă au suferit-o și cei patru fii ai săi, împreună cu sfetnicul Ianache.

”De legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit, și în ea vreau să mor!”

Trupurile lor au fost aruncate în Bosfor. Au fost scoase de câțiva creștini și îngropate în mare taină într-o mânăstire din Halki, lângă Țarigrad. În vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns rămășițele domnitorului și le-a îngropat în Biserica Sf. Gheorghe Nou din București. A așezat peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura țării, fără nicio pisanie, iar deasupra a pus o candelă de argint. Pornind, printre altele, și de la inscripția de pe această candelă (din 12 iunie 1720), Virgil Drăghiceanu a făcut în anul 1914 senzaționala descoperire a mormântului voievodal.