Isabela Neamțu: ”Sunt și acum o rebelă”

– Hai să dezvăluim resorturile care te-au animat sau, dacă vrei, împrejurările care te-au determinat să apuci calea teatrului! Hai să afle și acei oameni mai puțin avizați cine ești, de fapt! Dincolo de roluri, dincolo de viața tumultuoasă a Bucureștilor, dincolo de premiile obținute recent la Theaterstock Bacău, dincolo de scandalul cu deschiderea ușilor de la metrou. Cred că sunt vreo trei ani de când n-ai mai călcat prin Teatrul Tineretului. Ai fost ocupată, prinsă cu treburile…

Și cam plecată.

– Asta știm, pentru că ne-ai lipsit. Și totuși, de aici începe istoria ta. Sunt curios să aflu dacă ai fi putut face și altceva decât teatru.

Da, cred că puteam face și altceva decât teatru, dar probabil că fabuloasa adolescență petrecută aici…

– Și aia e fabuloasă.

Da. Și faptul că am făcut un liceu cu tradiție, ”Calistrat Hogaș”. Îmi amintesc cu foarte mare plăcere de acei ani, pentru că atunci m-am format.

– Acei ani se petreceau undeva la vreo cinci ani după revoluție, pare-mi-se. Erați primele generații de liceeni democrați.

Și rebeli. Eu așa am fost. Cu nota scăzută la purtare. Și, probabil, în tot parcursul meu ulterior – și personal, și profesional – am păstrat urmele acestei rebeliuni.

– Ești și acum o rebelă.

Sunt, da!

– Nu ești primul om de teatru care îmi mărturisește asta. Se pare că este o atitudine firească în artă. Consideri, în acest sens, că arta, și în speță cea teatrală, este…

Pentru mine, în primul rând, adevăr.

– Ai mai spus asta și cu alte prilejuri.

E vorba de mai multe niveluri ale adevărului. La nivel personal, la nivelul relațiilor interumane și, în final, adevărul suprem.

– Cum ai reacționa dacă te-aș contrazice și aș afirma că, întrucât este o convenție acceptată, arta este o mare minciună?

Ei bine, genul ăsta de convenție tinde să dispară din teatrul de bună calitate. Se pare că imaginația prezentului nu mai are nevoie de prea multe artificii. E suficient ca personajul să afirme că se află pe o plajă și toți spectatorii acceptă.

– În cazul ăsta, intrăm și mai mult în convenție. Prin urmare, minciuna este și mai mare.

Minciuna? Nu! Este adevărul comun. Se instalează acest gen de adevăr. Pentru că, dacă eu nu mai am fundalul cu pescăruși pictați, de pildă, care să sugereze că locul acțiunii e pe malul mării, să zicem, am libertatea să-mi imaginez ce vreau; după propriile posibilități.

– Deci, fiecare spectator se află pe o altă plajă…

A lui, da! Personală. Mai este o zonă de teatru care tinde să devină o artă: genul interactiv, care implică direct spectatorii în actul artistic.

– Cred că în liceu mergeai des la teatru.

Da, așa este. Țin minte o mulțime de spectacole pe care le-am văzut pe atunci. Dar prin clasa a XI-a a urmat o adevărata presiune din partea familiei, privitor la drumul în viață. Pe fundalul acestor dezbateri familiale, nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns în trupa de teatru a domnului Corneliu-Dan Borcia. Cert este că, după vreo două luni, am jucat aici, pe scena Teatrului Tineretului, primul meu spectacol demn de atenție. Pentru că înainte am fost Miranda, în ”Furtuna” montată de domnul Gheorghe Hibovschi.

– Iată-te și actriță amatoare.

Ei, și după ce ai mușcat din măr… s-a teminat.

– Păcatul capital s-a împlinit, de acum înainte trebuie să vezi ce faci cu mărul. Ai terminat liceul, ai luat și bacalaureatul…

Eram o tocilară, învățam foarte bine.

– Care a fost disciplina ta preferată?

Limba franceză. Pentru că am avut și o profesoară deosebită, doamna David. La baza reușitei în viață a unui om, stă un profesor.

– Da, ai dat la teatru.

De trei ori. Trei ani la rând.

– Și între timp ce-ai făcut? Ai tăiat frunză la câini?

Nu! Am muncit șase luni în Anglia, ca baby-sitter, apoi am lucrat la București, la o companie de pagere. Trebuia să mă întrețin, nu? A treia oară, am intrat la clasa domnului profesor Florin Zamfirescu, având ca asistenți pe Doru Ana, Adrian Pintea, Adrian Titieni…

– Numai nume mari.

Da, am făcut o școală bună.

– După care, din câte știu, a urmat o mică perioadă de criză…

Așa este. Am stat un an în care nu am făcut nimic. Domnul Borcia mi-a făcut o propunere, de a veni la Piatra Neamț, dar am refuzat. Voiam foarte mult să rămân în București. Cu orice preț. Și prețul a fost acel an. În urma întâlnirii cu Ana Mărgineanu, am făcut primul spectacol într-un spațiu independent, la Green Hours.

– Și apoi lucrurile au început să se lege. Ai fost angajata Teatrului Foarte Mic?

Nu. Am jucat cinci ani acolo, dar pe contract de colaborare.

– Dacă tot suntem aici, cum vezi tu procedura asta, pe contract? E avantajoasă pentru actor sau nu?

Dacă vreți să vă vorbesc despre sistem, pot să afirm că el este total greșit în clipa asta. Cred că e bine să ai angajați pentru perioade mai lungi și, în rest, să lași loc pentru infuzie de oameni noi în trupă. Cred că e bine ca sistemul teatral instituționalizat să fie finanțat în continuare de stat, dar, în același timp, să se înțeleagă faptul că aceste instituții nu mai pot supraviețui numai din banii de la bugetul local. Și se pare că, cel puțin în parte, Theaterstock-ul băcăoan a demonstrat asta.

– Cum ai ajuns la Piatra Neamț? Ca actriță profesionistă de această dată…

Am ajuns într-un moment în care drumurile s-au închis pentru mine. Așa a fost. Am avut câteva eșecuri, la Teatrul Mic, la domnul Andrei Șerban… în fine.

– Te-ai speriat!

Nu m-am speriat, că mă lăsam de meserie. Gând cu care cochetez, de altfel.

– E rândul meu să mă sperii de-a binelea. O să discutăm cândva și despre asta. Prin urmare, ai venit la Piatra Neamț.

Da. Și am făcut o alegere foarte bună. Aici am trăit trei ani foarte frumoși. Trei stagiuni pline.

– În care ai jucat…

… în opt spectacole.

– Ce actriță norocoasă…! Mulți ar fi invidioși… De ce ai plecat din nou?

Eu nu aveam în plan să fac asta, dar a intervenit renovarea acestui teatru, cumva activitatea a început să se subțieze și, nefiind în stare să stau și să aștept să se întâmple ceva, mi-am luat din nou tot calabalâcul și am plecat la București, unde am început, de această dată, o viață de artist independent, dar înregimentat. A fost o conjunctură fericită că am înființat, împreună cu câțiva prieteni, acel ONG numit Doctor’s Studio.

– Care, se știe, reprezintă foarte mult pentru tine și, în plus, ți-a adus mari satisfacții. Totuși, chiar legală, această postură de independent nu e riscantă?

Eu țin foarte mult la termenul acesta, de independent. De aceea m-a supărat un articol al domnului Caramitru, în care susținea că, din punctul lui de vedere, nu există actori independenți, ci niște șomeri care n-au mai încăput în instituțiile de stat.

– Termenul independent era, prin urmare, un eufemism al termenului șomer.

Exact! E nedreaptă această caracterizare.

– E nedreaptă, dar, dacă te aude Caramitru, se pare că nu vei mai putea aspira la vreun premiu al UNITER.

Dacă pe aceste criterii se dă premiul, nu-l voi lua.

– Cât se câștigă în acest fel?

Se poate câștiga foarte bine și din teatrul privat. Eu am jucat într-un loc în care câștigam într-o seară cât salariul unui coleg de aici, de la Piatra Neamț, într-o lună.

– Dincolo de bani, propunerile voastre spectaculare sunt deosebit de interesante. E suficient să amintim numai de acel LSD, făcut împreună cu Matei Chioariu, în regia prietenului nostru Horia Suru, un alt evadat din Piatra Neamț.

A fost o istorie cu acest spectacol. Practic, este o reluare, pe alte coordonate și într-o cu totul altă tratare, evident, a textului ”Râs nervos”, pe care eu l-am jucat aici, la Piatra Neamț, cu Cezar Antal. Sunt foarte mândră de acest spectacol, care ne-a adus mari satisfacții: am participat la opt festivaluri, am obținut cinci premii… Sunt foarte mulțumită din acest punct de vedere.

– Mai ales că, de curând, la Theaterstock, în Bacău, ați obținut din nou câte un premiu. Și tu, și Matei. Între timp, te-am văzut și în ”Pescărușul” de la Bulandra.

Este o experiență ce mi-a furnizat, de asemenea, multe satisfacții. A fost sublim.

– Ai spus nenumărate replici cu miez și cu fior teatral în cariera ta de până acum. De pildă, aceea, memorabilă: ”Atenție, se închid ușile!” În ce stadiu te afli cu procesul?

Am obținut, în primul rând, o daună morală, instanța recunoscând că dreptul de autor mi-a fost încălcat și s-a produs un furt de proprietate intelectuală. Drept pentru care am făcut recurs, solicitând o sumă mai mare drept daună, care să acopere cei șapte ani în care a fost folosit. E obositor să fii ținut opt ani numai în procese.

– Ai vrea să te întorci vreodată la Piatra Neamț?

Da! Mă voi întoarce! Nu știu în ce calitate; poate voi juca, poate voi face altceva…

– Dacă tot îți place managementul, poate vei fi director…

Nu vreau să merg atât de departe. Dar mă simt legată de acest loc și mi-ar fi drag să mă reîntorc. Acasă!

– Sună frumos, franțuzesc, numele tău: Isabela. Cui i-a venit ideea să te boteze așa?

Mama bunicii mele se numea Isabela.

Ioan AMIRONOAIE

sursa foto: Petru Șoșa