Procurorul Stelian Olteanu: „Am văzut toate felurile în care se poate muri”

„Cel mai tânăr, mai sincer și mai traumatizat martor pe care l-am avut într-un dosar a fost o fetiță de 5 ani și jumătate. Era dintr-o familie cu 7 copii și a văzut când tatăl a omorât-o pe mama ei, care era însărcinată. A ținut-o vreo două zile într-un butoi din plastic și pe urmă a urcat butoiul într-o căruță, a luat-o pe copilă cu el și a plecat pe un deal din Piatra Șoimului, unde a îngropat cadavrul. Fetița a fost singurul martor și a ținut minte traseul și locul exact în care a fost îngropată mama ei. De piatră să fii și tot te înmoi!”

* Facultate pe „bune”: 5 în cameră, cartelă și bursă

Stelian Olteanu s-a născut pe 4 octombrie 1959, la Aldeni, un sătuc din Buzău. A fost singur la părinți și a crescut într-o gospodărie cu oi, capre, porci și gâște, ca la țară. Primii opt ani de școală i-a făcut în sat, iar din clasa a IX-a a început naveta la liceu, în condițiile „clasice” de atunci: frig pătrunzător iarna și tranpirație intensă vara, într-un autobuz hârbuit, cu care circula tot satul. Dorința de a da la drept a apărut prin clasa a X-a și se datorează unui vecin, deja student, care povestea cât era vacanța de lungă ce lucruri interesante învață și ce carieră îl așteaptă. Cei 4 ani de facultate au venit firesc, la Iași, la Universitatea Cuza, cu 4 colegi în camera de cămin, învățat numai în sesiune, cartelă și 100 de lei bursă.

„Am prins perioada 1981-1985, când pâinea era pe rație, în cantinele studențești se gătea oaie cu varză sau cu orez și în magazine nu găseai nimic. Pachetul de acasă era baza!”.

Cu media de absolvire 9.67, Stelian Olteanu și-a asigurat un post de avocat la Pătârlagele, un orășel cam cât Roznovul, pe care-l cunoștea foarte bine, pentru că acolo a făcut ultimii doi ani de liceu. A fost dat în grija unui maestru, din fericire riguros, cult și plin de umor, căruia aproape că-i făcea plăcere să-l ia pe nepregătite în fața instanței și să-l pună să susțină vreo pledoarie, știind foarte bine că nu s-a omorât cu studierea dosarelor. Dar așa a învățat să-și controleze emoțiile, să-și învingă timiditatea și să aibă un discurs coerent și argumentat. Atitudinea de om sigur pe el i-a folosit prima oară în 1987, când s-a hotărât să se facă procuror și a trebuit să ajungă, așa cum prevedeau procedurile de atunci, în audiență la procurorul general. A rămas la Pătârlagele, unde era procuratură locală, limitată din punct de vedere al competențelor, așa că a trebuit să facă de toate, de la dosare de delapidare și furturi până la accidente de muncă – spețe care constituiau grosul cauzelor, pentru că în zonă se lucra pe șantiere, la exploatări forestiere, la mină și la CAP-uri și peste tot oamenii se mai răneau.

În 1988, Stelian Olteanu și-a dat definitivatul și l-a luat al patrulea pe țară, de s-a vorbit în lumea bună a absolvenților de drept din marile orașe despre Pătârlagele, cât nu se vorbise până atunci. „Și a fost examen greu, la 7 discipline, plus probe practice, de la făcut fotografii, până la ridicat urme și amprente. Când s-au dat rezultatele toți întrebau: cine-i ăsta de la Pătârlagele?”.

Un an mai târziu, pe 1 martie 1989, s-a mutat la Piatra Neamț și aici a rămas. I-a plăcut orașul încă de pe vremea studenției, când îl traversa frecvent, în desele drumuri spre Durău sau spre Cheile Bicazului. A urmat un nou „stagiu” la procuratura locală, cu aproape același gen de cazuri ca la Pătârlagele, iar după 3 ani și jumătate, în 1992, a venit trecerea la procuratura județeană, ca un fel de promovare, pe bază de interviu.

* Scenariu de film: câinele pădurarului și descoperirile sinistre

„Pe 1 septembrie, am împlinit 30 de ani de carieră, timp în care am văzut toate felurile în care se poate muri. Te încarci bineînțeles, este o meserie de uzură, dar, dacă-ți place, reziști. Cred că 80% contează în viața fiecăruia să-și aleagă profesia care să nu-l omoare lent. Coșmaruri n-am avut niciodată, însă mi-au rămas în minte imagini, chipuri, scene, pe care timpul nu le-a șters. M-a urmărit ani întregi privirea unor copii, trei frați, de 5, 4 și 2 ani, desculți, flămânzi și speriați, iarna, în zăpadă, în fața casei în care tatăl lor tocmai le omorâse mama. După atâția ani, pot spune că românul de condiție mediocră ucide de băutură, de neinstruit ce este, din conflicte generate de lipsuri sau din furie dezlănțuită. Nu e nimic elaborat și, în rare cazuri, se poate vorbi despre premeditare. Nu știu câte mandate de arestare am semnat în anii ăștia, dar îmi amintesc că am avut și 17 într-o zi. În cauze diferite, dar fiecare cu mai mulți făptuitori. Am avut și condamnați pe viață, cum am avut și achitări, am și acum un dosar în fișet, preluat de la un coleg. Partea vătămată e în străinătate, martorii sunt plecați și ei, n-a ieșit nimic din caz, deși autorul a recunoscut că a lovit cu cuțitul”.

În schimb, una din crimele după care s-ar putea face un scenariu de film s-a soldat cu condamnarea la închisoare pe viață a „eroului” principal, un oarecare Dănuț Bălțătescu. Toată povestea s-a întâmplat acum vreo 20 de ani, când Bălțătescu, care era chiar din Bălțătești, a pus ochii pe doi valutiști din Târgu Neamț, i-a atras undeva într-o zonă izolată din Pipirig, pretextând că are o sumă mare de schimbat și în oraș ar putea fi „monitorizați”, iar când bărbații au venit cu banii, i-a amenințat cu un pistol. Unul a reușit să fugă și, ulterior, a dat alarma, dar al doilea a fost legat fedeleș și transportat ba pe bancheta din spate, ba în portbagaj până pe malul Lacului Bicaz, la Izvorul Alb. Acolo, în pădure, a fost omorât, simplu, cu laț thailandez (genul de legătură trecută prin jurul gâtului, apoi la mîini și la picoare, astfel ca, la fiecare mișcare, victima să se sugrume singură). Bălțătescu a îngropat într-un loc pistolul și mănușile, în alt loc cadavrul, iar mașina, care aparținea unuia dintre valutiști, a incendiat-o. Cu banii a cumpărat o garsonieră în Mărăței, pentru soția lui, care era însărcinată, și pe urmă a fugit în Turcia. Crima s-a petrecut cândva toamna târziu, pe urmă a venit iarna și, deși era semnalată dispariția valutistului, nu s-au putut face căutări în zonă. Nu de către oameni.

„Într-o zi, câinele unui pădurar a găsit ceva și lătra continuu. Pădurarii sunt instruiți să se ducă să vadă despre ce este vorba în astfel de cazuri și așa au fost găsite mănușile, iar apoi pistolul. Știam cine este autorul, știam că e în Turcia, formalitățile de extrădare au durat și abia peste 6 luni a fost adus în țară. Exact în aceeași perioadă, era primăvară de acum, același câine a descoperit cadavrul”.

* „Am încredere doar în ce fac eu, nu în sistem”

Dincolo de profesia mereu surprinzătoare – „Nu știi ce te așteaptă, nu știi când ajungi acasă” -, Stelian Olteanu are preocupări absolut normale. Nu mai face sport ca altădată – „Am jucat tenis, tenis de masă, fotbal și volei” -, nici nu mai are atât de mult timp liber încât să-și permită lecturi tihnite și asta pentru că din locatarul de bloc a devenit proprietar de casă, cu grădină. Cultivă tot felul de legume, urmează cu sfințenie programul de „irigat” cu furtunul, face curățenie și are grijă de animale.

„Iarna aduc lemne, le sparg, dau zăpada, hrănesc 15 pisici și 3 câini, care stau afară, deci când să mai am timp de-o carte? Citeam mult când eram mai tânăr, acum nu mai apuc, dar nu vreau să sune a regret. Chiar am suficiente motive să-mi placă viața mea. E adevărat, mi-aș fi dorit ca episodul cu ancheta fabricată în dosarul Dămuc, în urma căruia am primit despăgubiri, să se termine altfel. Să nu fi trecut 3 ani și jumătate până să văd dosarul, iar acel procuror, care a venit cu temă în Neamț, să fi plătit. Prin 2007, am făcut o adresă la Ministerul de Finanțe și am cerut ca el să suporte despăgubirile pe care mi le-a acordat statul. N-am primit niciun răspuns și, după o vreme, m-am lăsat lehamite. În drept e ca în viață: una este să greșești și alta este să faci lucrurile «greșit» cu intenție. Nu vreau să vorbesc despre justiție și despre sistem. Am fost invitat la Colegiul «Petru Rareș» acum vreo 2 ani și după aia m-am trezit cu biroul plin de copii, care au venit să vadă cum e să fii procuror. I-am încurajat pe toți, le-am vorbit despre avantaje și dezavantaje, dar le-am spus că este foarte important să meargă înainte și să facă ceea ce-și doresc ei în viață. Indiferent de sistem. Eu am încredere doar în ceea ce fac eu, nu în sistem”.

Cristina MIRCEA

Parteneri

Mesagerul Bacău Cinci pompieri de la ISU Bacău reprezintă România la Campionatul European din Cehia ZCH Violența domestică în Neamț. Peste 3300 de intervenții în primele 7 luni ale anului NewsEdge Suspect în cazul exploziilor Nord Stream, reținut în Croația în timpul filmărilor unui thriller despre sabotaj BusinessEdge Necesarul de recapitalizare al firmelor a ajuns la 160,5 miliarde de lei. Datoriile comerciale depășesc finanțarea bancară