După 55 de ani, reuniunea veteranilor de la Stejaru

Săptămâna trecută, la Stejaru (Pângărați), a fost un moment special, important pentru angajații Hidrocentralei CHE Stejaru ”Dimitrie Leonida”, în special, însă esențial pentru un pas mare din primele capitole ale hidroenergeticii românești. S-au împlinit 55 de ani de la punerea în funcțiune a primului hidrogenerator, HG-2 din centrala ”Dimitrie Leonida” Stejaru, prima hidrocentrală de mare putere din România. Proiectul complexului hidroenergetic a fost făcut de inginerul Dimitrie Leonida în 1908, lucrarea fiind începută în toamna lui 1950. În primăvara următoare, a fost deviat cursul Bistriței și au început străpungerea muntelui Botoșanu și construcția tunelului. Proiectul lui Dimitrie Leonida, complexul hidroenergetic de la Bicaz, cu tot cu barajul și centrala de la Stejaru, a fost construit cu aproximativ 15.000 de oameni, printre aceștia numărându-se și deținuți politici. În 1953, au fost puse în funcțiune fabricile de ciment, iar turnarea corpului principal a început în 1956. La 1 iulie 1960, porțile barajului s-au închis. Pentru toate aceste construcții, 22 de sate au fost strămutate. Un consum impresionant de forțe, pentru a crea prima hidrocentrală de mare putere din România.

La 55 de ani de la startul uzinei, martorii momentului de la 1 octombrie 1960, acum seniori, s-au întâlnit să depene amintiri…

După 55 de ani, reuniunea veteranilor de la Stejaru — Mihai AIFTIMIEI

Ioan Cehan, ajuns la 80 de ani, fost maistru, a fost primul care a rostogolit ghemul amintirilor: „Încep prin a vă prezenta cum arătam noi, ăștia 15 care mai trăim, acum 55 de ani. Eram niște tineri mai de la țară, cu calificare modestă, veniți din diverse colțuri ale țării, care ne-am întâlnit și ne-am format ca profesioniști, aici, la hidrocentrală. Vedeți și dvs. că suntem tineri, frumoși, dar afirmația e valabilă pentru acum 55 de ani. Am avut nororcul să avem de la început, în colectivul de conducere, tineri ingineri foarte valoroși. Au fost și momente fericite, și mai neplăcute. Ca fericită, aș putea să enunț intrarea în funcțiune, pe rând, a grupurilor la Stejaru, intrarea în funcțiune a centralelor de pe Bistrița, la care am fost părtaș și participant activ. În colectivul de atunci exista o strânsă armonie, erau relații prietenești. Eram o adevărată familie, mergeam în excursii împreună, petreceam toate revelioanele împreună, făceam și chermeze la iarbă verde. Era o atmosferă și de lucru, la uzină, și de distracție, în timpul liber”.

Școala de la uzină

„Aici, la noi, veneau la instruire elevii de la liceele de specialitate, studenții. Era o școală pentru tineretul care urma să se califice în domeniu. Uzina de aici a fost o școală a hidroenergeticii românești. Aici, pe lângă faptul că ne-am format noi, s-au format și cadrele celorlalte centrale hidroelectrice din sistem. Aici s-au pregătit cei de la Argeș, Porțile de Fier, Mărișelu, de la Râul Mare Retezat. Unii au venit aici la pregătire, iar la alte centrale am fost trimiși unii dintre noi”, spune același Ioan Cehan.

Pelerinajul de la hidrocentrală

Tot el adaugă: „Hidrocentrala de la Stejaru, în anii ’60-’70, când au intrat Porțile de Fier în funcțiune, era principalul obiectiv prezentat în toată mass-media, era vizitată de delegații de prin țară și din străinătate. Era un adevărat pelerinaj, așa cum este, astăzi, la Mănăstirea Prislop, la părintele Boca. Tot timpul eram asaltați de grupuri de excursioniști, delegații la nivel înalt. Uzina a fost vizitată de președintele Cehoslovaciei – Antonin Novotny, de președintele Poloniei – Wladyslaw Gomulka și de șahul Iranului, împreună cu familia Ceaușescu, cărora am avut onoarea să le dau raportul în holul centralei. Nu vă închipuiți cât am fost de chinuit atunci de primul secretar, de ministru, de șeful Securității, să-mi asculte formula de raport și să vadă dacă sunt în stare să fac față unei asemenea misiuni. Se pare că am reușit”.

Leonida vs. Lenin

„Prin hotărâre de Guvern, la început, știm cu toții că s-a numit «V.I. Lenin», nume păstrat până în 1990. Pe la începutul anilor ’80, mi s-a părut nefiresc ca hidrocentrala să poarte numele lui Lenin, care n-a avut nicio legătură cu noi, în loc să poarte numele profesorului Leonida, proiectantul și părintele acestei amenajări hidroenergetice. Am făcut o serie de scrisori în perioada aceea, pe la «Flacăra», pe la Păunescu, minister. Ni s-a răspuns tranșant că nu se poate, că s-ar putea crea un conflict diplomatic. Imediat după Revoluție, am făcut demersul la Ministerul Energiei Electrice și ministrul de atunci, Adrian Georgescu, a emis ordinul de schimbare a numelui hidrocentralei în ”Dimitrie Leonida”, spune tot Ioan Cehan.

„Partidul comunist de la Stejaru”

„În meseria noastră se făceau niște consfătuiri anuale, de fiecare dată în alt oraș. Participau de la rețele, de la termocentrale, hidrocentrale. Într-un an, consfătuirea s-a convocat la Baia Mare, în Maramureș. Am ajuns acolo, iar în gară m-am întâlnit cu omologul meu de la Râmnicu-Vâlcea. Ne-am dus, ne-am cazat. Fiindcă umblasem toată ziua cu trenul și ne era foame, am zis să mergem să mâncăm undeva. Am găsit o grădină de vară, destul de aglomerată, la care erau doi cetățeni, cu câte o bere în față, și două locuri libere. Am cerut voie să luăm loc și ni s-a permis. Noi ne-am apucat de treabă, iar ei ciocneau și spuneau: «Trăiască partidul comuniștilor din Maramureș!» Erau anii 70’-80’. Iar ciocneau și iar spuneau: «Trăiască partidul comuniștilor din Maramureș!» Curioși, am zis să vedem și noi care-i treaba. I-am servit și pe ei cu o bere, am băut și noi o bere și i-am întrebat: «Dom’le, care-i treaba cu partidul ăsta, al comuniștilor din Maramureș?» Ne-au răspuns: «Dom’le, trăiască partidul comuniștilor din Maramureș, că pe celălalt dă-l în aia a mă-sii!» Apropo de treaba asta, am făcut și noi, la Stejaru, partidul comuniștilor de la Stejaru. Aș fi vrut să fie mai mulți tineri aici, ca să înțeleagă ce a însemnat comunismul, pentru noi, la Stejaru”, a povestiti Mihai Aiftimiei, fost director al hidrocentralei.

„Minunea” de la Stejaru

„O întâmplare nefericită a fost inundația din 1965, când s-a spart ventilul sincron. Eram în tură de noapte și, când m-a schimbat Gașpar, s-a dus pentru o repunere în funcție a conductei forțate, că a fost o reparație la grupul 4. Și, când s-a dus în control, s-a blocat ventilul sincron de la grupul 4, pe poziții deschise. Era o comandă mai veche. Ca să-l poată închide, s-a apăsat cu toată greutatea pe pârghie, s-a produs lovitura de berbec și s-a dislocat ventilul sincron. Când a venit dl Cerchez, a întrebat dacă am oameni în instalație. Mi-am adus aminte că era o echipă de la Doicești, la vana sferică, de la grupul 4. «Da, am o echipă de la Doicești. Precis ăia nu mai sunt în viață». Am dat să intru, să văd pe unde pot ajunge la echipa respectivă. Apa era deja deasupra răcitoarelor, la cota turbinelor. Eram sigur că nu mai am nicio șansă. Dădusem drumul echipei respective, avea autorizațiile că pleacă la baraj. Șeful de echipă, foarte inspirat, a anunțat oamenii că plecăm. I-a scos câte unul, s-a dus la stația termică, s-au dezbrăcat, s-au uscat. Am auzit gălăgia respectivă. M-am dus, le-am făcut inventarul și bucuria noastră a fost că apucaseră să spargă la vana sferică, cu o echipă de la constructori. A fost una dintre catastrofele cele mai mari, în perioada respectivă! De la secretara tehnică și până la ultimul paznic, în mai puțin de 24 de ore, s-a scos apa și s-au demontat motoarele de la cota respectivă, s-au dus la uzina Diesel, s-au dus la Săvinești, s-au dus la fabrica de ciment, s-au uscat. Într-o săptămână, s-a repus imediat centrala în funcțiune, ca și cum nici n-ar fi fost avaria! Asta a fost după explozia vanei a ventilului sincron de la grupul 2, cu doi ani înainte, și nu s-a învățat lecția. Numai că, la grupul 2, când s-a produs avaria, nu s-a dislocat carcasa ventilului sincron. S-a crăpat și, când s-a produs vidul, s-a închis înapoi, că nu se cunoștea. S-a întâmplat tot în tura mea. Și în ’62, și în ’65. M-au marcat grozav, pentru că, în ’65, îmi venea să mă arunc în apă pentru că nu mai aveam altă scăpare, pentru că era vorba de 20 de oameni, pe care îi socoteam deja înecați. Cu toate acestea, am reușit să ies la pensie la vârsta de 62 de ani”, a spus Ilie Stoleru, fost mecanic, acum tânăr octogenar. (Marian TEODOROF)