Festivalul de teatru, ziua a II-a: Oana Pellea s-a întors acasă!

Gheorghe Bunghez: ”Oana Pelea este împlinirea”
Oana Pellea: ”Mie, cel mai tare, la Piatra-Neamț îmi plăceau iernile. M-a așteptat Piatra-Neamț cu ninsoare și-i mulțumesc foarte mult”.

Oana Pellea a fost fabuloasă în spectacolul N(AUM). După 31 de ani de la debutul pe scena Teatrului Tineretului, s-a simțit din nou acasă. Profesorul Gheorghe Bunghez, director al teatrului între decembrie 1980 și martie 1986, spune că Oana Pellea a cunoscut evoluția firească a unei mari actrițe: ”Atunci era promisiunea, dar o promisiune frumoasă, care era evidentă, astăzi este împlinirea. Este exact același om extraordinar care a avut o ascensiune fulminantă și care, în această seară, ne-a încântat”.

Am depănat amintiri cu Oana Pellea. Amintiri dintre cele mai frumoase. Amintiri de neuitat. De ajutor ne-a fost ”Jurnalul (2003-2009)”.

”Ascult Andrieș din anul 1984. Sunt brusc la Piatra-Neamț, în ’84. Ce frumusețe de perioadă! Văd numai un aer proaspăt. Mult soare în garsonieră și Andrieș care cântă la pick-up. Claudiu Istodor, care îmi dă în fața teatrului drept cadou, înainte de a semna angajarea, un ghiveci cu o plantă, căci flori nu se găseau. Mă văd urcând treptele teatrului cu bagajele după mine și cu ghiveciul în mână. Mai văd cum pe ușa garsonierei era deja o plăcuță scrisă Oana Pellea și cum, când am deschis ușa, mă așteptau Costică Ghenescu cu Oana Birău și Gelu și Avram Birău – cu pâine și sare. Ce frumusețe de timp. Mâncam cartofi prăjiți și pâine cu bulion în ulei, visam și trăiam parcă mai palpabil visele. Trei ani de prietenie, de muncă, de trăit curat. Drumuri cu trenul, iarna, de câte 12 ore. Cu zăpadă în vagon, într-un frig atroce… ei și? Totul era simplu și la picioarele anilor mei. Nopți singură spre casă la două noaptea, în zăpadă, de la gară la garsonieră. Scârțâit. Știu cum treceam printre blocurile care dormeau și mă gândeam și credeam că sunt responsabilă pentru ceea ce visează oamenii noaptea. Credeam că un artist poate transforma un coșmar într-un vis frumos. Și culmea – cred asta în continuare. Primăvara, fanfara cânta în foișor. Duminica, lumea se îmbrăca frumos și se plimba prin centru. Provincia e la o scară mai umană decât marile orașe. Ne spuneam bună ziua pe stradă. Necunoscându-ne. Un timp în care tot cerul era al meu. Timpul ăsta are un gust dulce și miros de tei. «Dar nu l-aș da pe azi pentru mâine», zice Andrieș. Nici eu. Nici pentru ieri”. (17 februarie 2003)

– Ce sentimente, ce amintiri ați retrăit pe scena Teatrului Tineretului?

Enorm de multe emoții. Sunt 31 de ani de când nu am mai pus piciorul pe această scenă și așa am realizat că e chiar scena pe care o iubesc cel mai tare. Această seară o să rămână în sufletul meu, pentru că realmente vă spun că am fost surprinsă de câtă emoție și cât drag am pentru teatrul din Piatra-Neamț. Nici nu credeam că e chiar atât de aproape de inima mea.

– Lumea vă iubește, vă îndrăgește foarte mult. Ați fost aplaudată îndelung.

Nu știu dacă mă iubește. Sper, Doamne-ajută, dar m-am surprins eu iubind, adorând teatru, adică am avut senzația că m-am întors acasă, ceea ce e foarte emoționat. Am ajuns luni dimineața, la ora 3, la Piatra Neamț și, de când am pus piciorul în oraș, am încercat să cuprind cu privirea toată priveliștea de care mi-a fost foarte dor. Nu am putut să mă plimb deloc, pentru că nu am încălțări adecvate și asta înseamnă că trebuie să revin.

– A venit iarna la noi…

Mie, cel mai tare, la Piatra-Neamț îmi plăceau iernile. M-a așteptat Piatra Neamț cu ninsoare și îi mulțumesc foarte mult.

– Cum era orașul Piatra-Neamț, cum era Teatrul Tineretului, cum erau spectatorii în urmă cu 31 de ani?

Totul mi se părea extraordinar, chiar dacă nu prea aveam ce mânca, chiar dacă vremurile erau așa cum erau. Să știți că pentru mine a fost o perioadă foarte fericită a vieții mele.

– Totul a început cu ghiveciul pe care vi l-a oferit Claudiu Istodor pe scările teatrului și au urmat ”trei ani de prietenie, de muncă, de trăit curat”.

-Da. Cred că era un cactus sau cam așa ceva. Teatrul Tineretului era locul din care nu mai voia niciunul dintre noi să plece. Stăteam noaptea să repetăm până dimineața. A existat multă prietenie și o școală renumită, a fost a doua școală pentru mine. Totul avea un farmec dement, un farmec nebun.

– Mai există foișorul în parc, dar fanfara lipsește…

M-am uitat spre foișor când am venit. Este mare păcat că fanfara nu mai cântă în foișor. Îl rog pe domnul primar să reînnoade această tradiție, să reînvie acea atmosferă de altădată. Să știți că peste tot în lume există orchestre de fanfară. Am văzut și la Londra, am văzut și la Viena, e păcat să nu fie și aici.

– Afirmați în ”Jurnal” că ”provincia e la o scară mai umană decât marile orașe”.

Din păcate în prezent, încet, încet, nu mai este nimic provincia. Încet, încet, provincia nu mai există.

– Ce este actorul?

Habar n-am. Un biet servitor. Un instrument prin care, dacă vrea bunul Dumnezeu, coboară harul. Mai mult nu. Un biet om. Cuvinte mari, poate. Am jucat la Teatrul Tineretului în ”Piațeta”, ”RUR”, ”Acești îngeri triști”… Mi-a aduc aminte de toate. Au însemnat viața mea. Așa că mi-a aduc aminte de toate cu plăcere.

– După 31 de ani de activitate artistică, teatrul vă este la fel de drag ca atunci la ”unicul, irepetabilul debut”?