Medeea MARINESCU: ”Era mult fast la festivalul de la Piatra Neamț”

Pe actrița Medeea Marinescu o leagă multe și frumoase amintiri de Piatra-Neamț. Mai ales de Festivalul Internațional de Film pentru copii și Tineret, găzduit ani buni de cinematograful Panoramic. În 1981, pentru rolul din ”Maria Mirabela” , regizat de Ion Popescu-Gopo, a primit un premiu important din partea juriului. A revenit în 1986, cu pelicula ”Promisiunea”, a Elisabetei Bostan.

Era o sărbătoare mare atunci, la Festivalul Internațional de Film de la Piatra-Neamț. Țin minte că totul se ținea cu mult fast, veneau mari regizori de film din țară și din străinătate, mai ales din fostul spațiu sovietic. Am un desen, pe care Gopo mi l-a făcut în seara premierei de la Piatra-Neamț. Îl am pe perete… M-a desenat și mi-a scris ceva frumos. Au mai semnat Elisabeta Bostan și doi cineaști ruși, artiști emeriți, o actriță și un regizor, erau soț și soție. Făceau parte din juriu. Erau niște invitați de seamă, iar Festivalul era o splendoare.

– Cum era Ion Popescu-Gopo?

Avea, așa, o blândețe, o bunătate și o noblețe deosebite. Era imposibil să nu-l placi pe Gopo! Eu, copil fiind, l-am adorat! Exista ceva de copil în el tot timpul, era jucăuș și avea un spirit extrem de tânăr, ceea ce nouă, copiilor, ne plăcea enorm la el. Față de întreaga echipă cu care lucra, avea o gentilețe care-l făcea nu numai respectat, pentru că era un mare regizor, premiat la Cannes, dar îl făcea iubit de toată lumea. Nu ridica niciodată tonul. Poate că, pe undeva, asta l-a și consumat și a murit atât de devreme, în noiembrie 1989, avea doar 66 de ani.

– Cât de mult îți place să joci în provincie?

Mie îmi place enorm să joc în provincie. Mie îmi plac turneele. E o anumită efervescență, cu atât mai mult la festivaluri. Dacă, în București, lumea e oarecum obișnuită, pentru că te poți întâlni la Mall cu actorul X, cu artistul nu-știu-care, aici e chiar un eveniment atunci când vine un actor cu notorietate, un actor cunoscut. Și lumea așteaptă cu o bucurie mult mai arătată, să zic așa. Simți atitudinea lor mai deschisă și au curajul să-și exprime bucuria într-un mod foarte sincer.

– Cât de mult te-a ajutat notorietatea pe care ai dobândit-o de foarte timpuriu?

Uitându-mă în urmă, cred că m-a ajutat. E cu dus-întors toată povestea asta. M-a ajutat, nu pot să neg. La un moment, parcă mă deranja că toți îmi spuneau ”Mirabela”, ”Maria Mirabela”, ”Ai avut alte condiții pentru că ai fost Mirabela”… În același timp, când ești cunoscut, lumea începe să aibă așteptări mai mari de la tine. Pe de altă parte, dezamăgirile sunt mult mai mari. La un moment dat, trebuia să mă lupt și cu imaginea de Mirabela. E foarte greu ca, până la vreo 20 de ani, lumea să te strige Mirabela. Și acum mi se mai zice. Dar deja lumea a învățat numele meu real. Pe de altă parte, însă, am plecat la drum cu un capital de simpatie.

– Cum e să fii un copil-minune, un copil-vedetă, un copil precoce al cinematografiei românești?

Copil fiind, eu nu am sesizat această postură, iar părinții nu mi-au hrănit statutul ăsta, de vedetă, nicidecum. Eram obișnuită să stau pe la filmări, pe lângă toți mari actori ai României, indiferent că filmam sau nu, întrucât părinții mei lucrau în domeniu. Mai târziu, am conștientizat statutul pe care-l aveam și, când am intrat la facultate, am început cumva să balansez – pe de o parte, să-l păstrez, pe de altă parte, îmi venea să zic ”acum am crescut, sunt puțin altfel”.

– Din păcate, ”Maria”, din Maria Mirabela, actrița Gilda Manolescu, nu mai este printre noi…

Da, Maria s-a prăpădit acum câțiva ani. Un destin absolut tragic. A fost foarte bolnavă.

– Cum ai reușit să nu îți pierzi din strălucire, din entuziasm, să fii o actriță atât de diversă și de sigură?

Cu sinceritate spun că sigură nu sunt. Am și eu insomniile mele și lamentările mele, am emoții, mă stresez, mă supăr pe mine când nu-mi place, pentru că îmi dau seama totuși ce fac, nu sunt inconștientă. Dar cred că am avut parte de un context favorabil. Adică mi s-au întâmplat multe lucruri bune în viața asta. Am avut multă șansă. Am avut norocul, în primul rând, să fac ceea ce îmi place. Am avut șansa de a fi iubită de oamenii cu care am lucrat, am învățat, după niște experiențe așa, mai triste, că profesia asta sau proiectele în care ești implicată nu are rost să le faci dacă nu te simți bine. Mai bine pleci cu orice risc, renunți. Spui: ”Aici drumurile noastre se despart”. Și asta îți păstrează, cumva, o sănătate interioară. Pentru că, altfel, aduni frustări, aduni nemulțumiri și neîmpliniri și de ce să se întâmple asta? Întotdeauna cred că există o opțiune. Destinul ți-l mai și faci.

– Piesa ”Fă-mi loc” va avea ”viață” lungă?

Sper că da. Dacă nu îmbătrânim și Marius n-o să se îngrașe prea tare și n-o să mai poată sări de pe patul ăla, de sus, cu siguranță o să aibă un ”trai” lung. Oricum, cât ne ține sănătatea o să-l jucăm. E genul de spectacol la care lumea vine și a doua oară.

Ana MOISE; FOTO: aarc.ro și Anca ROBU