Alegerile de altădată: ”Poporul nu uită și nu iartă”

1946 - coadă la o secție de votare — 1946 – coadă la o secție de votare

În urmă cu aproape 70 de ani, pe vremea primelor alegeri parlamentare postbelice – 19 noiembrie ’46 – subsemnatul era țânc de primară, pus pe șotii și mândru foc că pot vedea Ceahlăul în fiecare zi. Carevasăzică, trăiam în lumea mea, nu auzisem de oamenii importanți ai cetății, precum Măcărescu sau Nicu Albu, acesta di umră un liberal veritabil, nu vopsit, care a fost, la vremea lui, primar, prefect, deputat… și a știut să oprească muntele Cozla când s-a prăvălit peste târgul Pietrei. Cum copilăria a zburat odată cu vremurile frumoase de atunci, am rămas doar cu amintirile, pe care trebuie să le povestesc, pentru urmași.

Casa dlui Buium în timpul inundațiilor — Casa dlui. Buium în timpul inundațiilor

Prima amintire se leagă de str. Colonel Roznovanu din Piatra Neamț, unde, în fața casei dlui Buium, lângă actuala Școală ”Elena Cuza”, se amenajase un panou electoral împodobit cu cetină de brad. Pe panou, erau lipite afișe electorale cu ”soarele”, ”ochiul” și ”bastonul”, probabil siglele partidelor politice care participau la confruntarea electorală. Trandafirul lui Petre Roman și cei trei trandafiri ai ”bunicuței” nea Nelu au apărut mai târziu, după ”emoțiile” din ’89.

Pietrenii din zonă, oameni tare cumsecade, se uitau la afișele electorale, dădeau mărunt din buze și traversau drumul la Biserica Precista, unde își găseau adevărata liniște sufletească. Atenție! la biserica veche, cea demolată în 1970, flancată de doi brazi adorabili.

În această liniște patriarhală, au apărut abrupt doi gateriști, puțin afumați, de la fabrica de cherestea ”Eichler”. Indivizii au mers glonț la panoul electoral și au rupt câteva afișe, pentru a împacheta niște picioare de porc pentru răcituri, cumpărate de la măcelăria ovreiului Bercu. N-au mai apucat să pună proiectul în practică, fiindcă a năvălit peste ei potera. ”Oamenii legii”, doi zdrahoni cu cefe late, i-au pus la pământ prin metode specifice și, plini de sânge, ”huliganii” au fost duși la Agie, la comisarul Mina, care răspundea de securitatea procesului electoral. Pentru un copil, spectacolul a fost deplorabil; a și întrebat ”de ce oamenii mari sunt atât de răi?”

A doua amintire e din cochetul centru al târgului Piatra, unde trona un hotel cu numele ”Regal”, cu balcon spre Corso-ul pietrenilor. În preajma alegerilor din noiembrie ’46, balconul era pavoazat cu frunze de stejar, steaguri, coroane artizanale, afișe electorale și flori de câmp. Nu știu din ce motive s-au aprins spiritele din hotel, între Putere și Opoziție, dar, la un moment dat, geamurile s-au făcut țăndări, iar ornamentația de pe balcon a ajuns în mijlocul străzii, care era atunci pavată cu piatră cubică. Lumea s-a adunat ca la circ, iar explicațiile date erau de natură politică. Practic, adversarii politici s-au luat de cap, mai mult la propriu decât la figurat.

A treia amintire e legată de sala ”Continental”, de la capătul Străzii Mari, mai la vale de faimoasa farmacie ”Vorel”. Sala mare de ședințe era plină ochi de votanți. Propagandistul de la tribună, un mare panglicar de partid, cuvânta cu convingere: ”Fraților, dacă îi dați votul lui Cutărică, România, țărișoara noastră, va ajunge pe cele mai înalte culmi…”, bla-bla-bla. Gașca de propagandă, de sprijin, a plusat, și ea: ”Așa-i, așa-i!” În acest context dinamitard, promisiunile nesimțite continuau: ”vor curge râuri de lapte și miere, vor crește munți de bezele…” Și prezidiul întărea: ”Așa-i, așa-i!”

Mari mincinoși, ăștia de la propagandă! Nici plozii de azi nu mai cred în râurile de miere și câinii cu colaci în coadă. Românii sunt sătui de politicieni și vorbăria lor fără miez. Probabil de aceea și ies în stradă din ce în ce mai des.

miruirea comunismului 19 noiembrie 1946 — 19 noiembrie 1946 – Miruirea comunismului

O pagină de istorie uitată îl are în vedere pe fostul președinte Emil Constantinescu, cel despre care matrozul Traian Băsescu spunea că ”n-a lăsat nicio urmă în istorie”. Acum, tov. Constantinescu face declarații tot mai ”sincere”. Într-un interviu recent acordat ziarului Adevărul, fostul cotrocenist a asemănat alegerile electorale cu un meci dur de box, desfășurat în fața publicului care huiduiește, sare în picioare, se bucură când adversarul politic e căzut la pământ și trage să moară. Așa o fi? Să vedem.

La 19 noiembrie 1946, în România s-au organizat primele alegeri parlamentare postbelice. Țara era după război, economia praf! Ocupanții sovietici, ”eliberatori”, începuseră jaful economic, sub pretextul despăgubirilor de război. Și, pentru ca tacâmul să fie complet, adăugați la cele prezentate o secetă prelungită și marea foamete. În aceste condiții minunate, românii s-au prezentat la urne, cu suflarea lui Ivan în ceafă. Rezultatul alegerilor se poate presupune din niște versuri: ”Frunză verde de cicoare,/ Votai ochi și ieși soare!”

În traducere, victoria în alegeri a fost obținută de Blocul Partidelor Democratice, cu 68,62%. Celelalte partide participante au făcut ”Buf!”, desigur, după numărătoare. Că alegerile din noiembrie ’46 au fost acuzate, trucate, măsluite, furate… rămâne de dovedit. Un lucru e clar: perdanții hulesc dintotdeauna alegerile în care au fost învinși, iar victorioșii se bat întotdeauna cu cărămida în piept. Că, și astăzi, se votează tot cu turma, mai ales în mediul rural, nu e o noutate pentru nimeni.

Pe vremea partidului unic, am făcut parte din mai multe comisii electorale ale municipiului Piatra Neamț. Cel mai impresionat am fost în epoca ”democratică”, la secția de votare de la Fabrica de cărămizi din cartierul Gara Veche, unde locuiau și locuiesc mulți țigani. În ziua votului, Fabrica de Ciocolată – așa cum o dezmierdau băștinașii -, frumos pavoazată, și-a primit rromii, îmbrăcați la patru ace, în frunte cu bulibașa. Acesta a raportat președintelui că e gata să facă orice pentru PSD, că zâmbărețul Iliescu le-a dat aurul înapoi. Și-au votat toți, cu rândul, cu turma. Când un șmecher de Ciritei a întrebat o pirandă cu fuste înflorate pe cine a votat primar la Piatra Neamț, răspunsul a fost prompt: ”Pe Iliescu, că-i de-al nostru!”

În preajma alegerilor, românii se așteaptă la orice. Acum suntem îndoliați, țara și-a oprit respirația și s-a pus pe grea așteptare. Tinerii mai nevricoși au ieșit în stradă la proteste. O întrebare apăsătoare s-a strecurat în fiecare casă, în fiecare suflet de român, chinuit și buimac. După 26 de ani de bâlbâială existențială și promisiuni politice mincinoase, nimic nu s-a limpezit. Lucrurile au rămas la fel, tot îmbârligate, cum spunea bunicul.

În ’90, mioriticii revoluționari au văzut în DEMOCRAȚIE un măr mare, frumos, copt, numai bun de îngurgitat. N-a fost.

Când s-a mușcat din el, surpriză! era viermănos și totul s-a năruit. De atunci, impostorii noștri, aleși prin vot democratic, au trecut la mimări, după rețeta actorului Caramitru, ”Mircea, fă-te că lucrezi!” Au mimat totul, au mimat credința în Biserică, actul medical, munca de la catedră, privatizarea… Au vândut industria românească la fier vechi. Au privatizat către integratorii lipsiți de scrupule băncile și rafinăriile, poșta și telecomunicațiile, drumurile și terenurile strategice, castelele și legendele, apele și aerul. Și totul pe nimic!

Românul, împotmolit în sărăcie și noroi, nu mai crede în politicieni. Prăpastia dintre clasa politică, intelectualitate și popor este din ce în ce mai mare. O zice, mai clar, Neagu Djuvara: ”Clasa politică e îmbâcsită de afacerism”, de unde reiese că, la alegerile electorale de la anu’, trebuie să căscăm ochii mari. Se recomandă o curățenie generală în Guvern și Parlament. Deocamdată, încă nu trăim după reguli nemțești, iar inițiativa alegerilor anticipate s-a pierdut undeva în frunzișul copacilor din grîdina Cotrocenilor.

În România asta cu proteste de stradă și Guvern demisionat, mulți dintre noi se întreabă unde sunt politicienii de altădată. Se referă la Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu, Titulescu, Haret… și tot neamul lor. Chiar le-a pierit sămânța? Au rămas numai de-alde Ponta, Oprea, Șova, Dragnea, Udrea?

Rezervele de încredere ale românilor s-au cam terminat. Ce mai tura-vura, poporenii, când aud de politichie, fac alergie. Privesc cu suspiciune până și la tehnocrați, deși sunt pe val. Motivul e simplu: sistemul tehnocrat funcționează impecabil doar în teorie. Atât! În practică, chixează de gât cu factorul politic. Exact! Politicianul care l-a propus pe tehnocrat îl va trage de mânecă. ”Domnu’ X, nu lua măsurile astea, pentru că, uite, pierdem alegerile!” Deci, totul se învârte în jurul factorului politic. Prin urmare, un tehnocrat nu are cum să supraviețuiască; ne-au dovedit-o guvernările din ultimii ani.

La noi, poveștile astea cu tehnocrații sunt simple paleative, aruncate la un moment dar ca să arate disponibilitatea unui președinte de țară de a spune ”boborului” că e dispus să lase pe cineva să facă ordine. Dar, în realitate, e imposibil. Asta e părerea mea. Timpul va infirma sau confirma cele zise. (Prof. Dumitru RUSU)