Cristina Florea - judecătoarea cu trei funcții

Judecătoarea Cristina Florea, purtătoarea de cuvânt a Tribunalului Neamț, face parte din ”echipa” de magistrați care au absolvit în același ani Facultatea de drept din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și au fost repartizați la Piatra Neamț: Daniela Mitrofan, Maria Ivănușcă, Valentina Baciu și Ana Mângâță. A intrat la facultate după trei încercări, în perioada în care concurența era undeva la o medie de 28 pe loc, iar examenul era foarte greu. Ieșeancă, absolventă a Liceului de filologie-istorie ”Mihai Eminescu”, Cristina Florea s-a hotărât să se facă judecătoare datorită unei colege, al cărei tată era profesor universitar la facultatea de drept. Altfel, și-ar fi dorit să devină profesoară de istorie. Chiar dacă n-a intrat la drept din primul an, părinții au încurajat-o și au lăsat-o acasă să învețe, în ideea că oricum e mai bine să ajungă magistrat decât profesoară prin vreun sat uitat de lume și să facă naveta toată viața.

”Ca să intri la facultate, pe vremea aceea, trebuia să știi pe de rost manualele de filosofie și cel de economie politică. Făceam pregătire la economie politică, iar profesorul deschidea cartea la întâmplare, începea o propoziție și mă punea să continui. Am intrat în anul 1989 și am prins chiar perioada de tranziție, când s-a schimbat în totalitate dreptul constituțional, iar în 1993 am absolvit. Acum ce să zic? Deși multă lume are o altă opinie, nu mi s-a părut o facultate grea. Învățam de plăcere, aveam colegele de care eram foarte apropiată și, chiar dacă nu am stat la cămin, pentru că eram din Iași, am simțit viața de student, la modul relaxat. După absolvire, am fost repartizată la Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, unde n-am lucrat nici măcar o zi, pentru că abia se înființase Institutul Național al Magistraturii, care organiza cursuri de perfecționare de un an. Așa că am plecat la București, la Judecătoria Sectorului 2, unde, ca stagiar, aveam ședințe trei zile pe săptămână și, în paralel, mergeam la cursuri la INM, două zile pe săptămână. Experiența de la Capitală mi-a prins foarte bine, pentru că am lucrat la o instanță încărcată și am fost nevoită să fac față, de la început, unui volum mare de muncă și unei diversități de cauze. Am rezistat cu brio, pentru că tinerețea și-a spus cuvântul. După examenul de definitivat, la care am pierdut repartiția la Iași pentru o sutime, am optat pentru Judecătoria Lehliu Gară, o localitate extrem de liniștită, cu foarte puține dosare. Din dorința de a fi mai aproape de părinți, în 1997 am venit la Piatra Neamț și aici am rămas. Mi-a plăcut orașul din prima clipă și m-am acomodat foarte repede”.

”Suntem ca doctorii care intră în operație”

După doi ani la Judecătoria Piatra Neamț, Cristina Florea a fost promovată la tribunal, unde inițial a lucrat la secția civilă, pentru ca, în perioada 2003-2014, să fie președintele secției penale. Și acum lucrează tot la secția penală, iar în paralel, pe lângă funcția de purtător de cuvânt, este și judecător de supraveghere, în sensul că se ocupă cu soluționarea cererilor persoanelor private de libertate. În momentul când vreun arestat preventiv are vreo nemulțumire sau consideră că i s-a încălcat vreun drept, automat, judecătoarea Cristina Florea este anunțată și trebuie să se ducă să-l audieze.

”Până acum, absolut nimeni nu s-a plâns de condițiile de detenție din Arestul Poliției Neamț, însă mai toți sunt nemulțumiți de faptul că s-a dispus măsura privării de libertate împotriva lor, ceea ce eu trebuie să le explic, de fiecare dată, că nu stă în puterea mea să schimb”.

Dincolo de îndatoririle – multe – de la serviciu, acasă, magistratul este un om obișnuit. Cu doi copii – unul student, celălalt în clasa a III-a, și cu preocupările obișnuite: gătit, curățenie, spălat, pregătiri pentru iarnă. Doar la capitolul prieteni, atmosfera e ceva mai ”rarefiată” și asta strict din cauza profesiei: ”Atunci când ai în anturaj mulți oameni, din diverse medii, este foarte puțin probabil să nu te întrebe, fiecare, despre o problemă juridică. Indiferent că este vorba despre o banală amendă la regimul circulației, o cauză civilă sau una penală complexă, nu ai voie să discuți nici măcar amical. Și atunci, automat, cercul de prieteni se îngustează și este format, de regulă, tot din persoane care lucrează în justiție”.

Totuși, judecătorii nu pot deveni ”imuni” la ordin sau prin regulamente și, oricât s-ar strădui, preiau din trăirile și din emoțiile oamenilor, din atmosfera dosarului în care trebuie să facă dreptate și se duc acasă ”încărcați”. Important este – după cum crede Cristina Florea – modul cum folosesc aceste experiențe. Ea, de exemplu, discută unele cazuri cu soțul, pentru că, pur și simplu, simte nevoia să vorbească despre ele și să se elibereze într-un fel. Dar, în egală măsură, a folosit fiecare prilej pentru ca, pornind de la un dosar în care erau implicați tineri, să-i atragă atenția copilului mai mare asupra anturajelor nepotrivite și asupra locurilor care nu trebuie frecventate. ”Nu cred în mitul părintelui – magistrat dur și inflexibil. Întotdeauna am fost convinsă că este sănătos și recomandabil să lași copiii să ia decizii și să-și croiască singuri drumul în viață, dar rolul părintelui nu este pasiv, ci, dimpotrivă, trebuie să aibă abilitatea de a le insufla niște principii și niște reguli. Eu i-am educat și prin exemple din dosarele pe care le aveam, mai ales că am văzut în instanță, de multe ori, copii din familii bune, care au avut derapaje regretabile. Totuși, am remarcat că, în cauzele cu traficanți de droguri cel puțin, nu am avut niciodată vreun inculpat care să revină”.

Cât despre calitățile care nu trebuie să-i lipsească unui om sortit să lucreze în justiție, purtătorul de cuvânt al Tribunalului crede că sunt esențiale echilibrul, dragostea pentru profesie, simțul dreptății, răbdarea și obiectivitatea. Și, mai presus de toate, un magistrat trebuie, neapărat, să aibă capacitatea de a lăsa problemele personale acasă și, când este în sala de judecată, să se concentreze exclusiv și total pe cauza din dosar. ”Suntem ca medicii care intră în sala de operație. Dacă ei sunt calmi și siguri pe ei, atunci și pacienții vor fi calmi și vor avea încredere. Eu sunt foarte calmă și stăpână pe mine când încep o ședință. Și nu mi s-a întâmplat niciodată să fie nevoie de intervenția jandarmilor sau să se petreacă vreun fel de incident. Chiar dacă am judecat ani la rândul doar cauze penale, cu tot felul de inculpați, de la cei cu gulerele albe, acuzați de evaziune fiscală, până la cei acuzați de omor, care e adevărat, sunt mult mai mulți. Este important să asculți omul, indiferent ce a făcut, să-l lași să vorbească, să-și explice punctul lui de vedere, să spună ce l-a nemulțumit și de ce a ales să se manifeste într-un fel anume. Cine nu este un bun ascultător, nu este făcut pentru meseria asta. Și, în altă ordine de idei, pe măsură ce asculți și observi un om îți dai seama dacă spune adevărul sau minte. Eu am mult fler și detectez imediat o persoană care nu este sinceră. Și nu neapărat ghidându-mă după mimică sau după gesturi. Simt, pur și simplu”.

”Am avut sentimentul că am fost prea aspră, dar nu că am greșit”

Probabil că cel mai frustrant lucru pentru un om căruia flerul îi funcționează ireproșabil este să pronunțe o soluție care vine în contradicție flagrantă cu propriile convingeri. Iar Cristinei Florea i s-a întâmplat, de-a lungul carierei, să aibă un astfel de caz. Cel al lui Spiru Românașu, un om acuzat cert de tâlhărie și suspectat de omor, care a revenit, peste 10 ani, în fața ei, acuzat cert, de data asta, de omor.

”Am știut că el e autorul omorului încă de prima dată, dar, din lipsă de probe, a trebuit să pronunț achitarea. A doua oară, însă, a acționat aproape la fel, a fost probatoriul complet și de data asta a fost condamnat. Frică? Nu! Nu mi-a fost niciodată frică. Dar nici nu mi s-a întâmplat să mă întâlnesc vreodată cu cei pe care i-am trimis după gratii, în alt spațiu în afara sălii de judecată. Am avut, într-adevăr, de câteva ori, sentimentul că am fost prea aspră, dar nu că am greșit și nici că ar trebui să-mi fie frică pentru ceva sau de cineva. Întotdeauna îmi place să mă verific și urmăresc dosarele mele până ajung la ultima cale de atac, mai ales când e vorba despre cazuri mai dificile sau despre soluții de achitare, ultimele fiind, de regulă, foarte rare. Bineînțeles că sunt mulțumită de mine când soluția pe care am dat-o rămâne așa cum am pronunțat-o și devine definitivă. Când lucrezi cu oameni și ai o strângere de inimă de fiecare dată când pronunți o pedeapsă privativă de libertate, când știi că schimbi soarta unui om, când te încarci cu emoțiile și cu trăirile celor din sală, indiferent că sunt autori sau victime, este normal să ai îndoieli și să te gândești bine înainte de a da o soluție. Tocmai de aceea, confirmarea din partea instanței superioare mie îmi aduce nu doar mulțumirea, ci și convingerea că aici este locul meu. Oricum, sub nicio formă, nu mă văd făcând altceva”. (Cristina MIRCEA)