”Domnișoara președinte” – femeia care conduce Tribunalul Neamț

pietricica turism

Silvia aciobanitei 02Aleargă în fiecare sâmbătă pe stadion, ascultă muzică clasică (a făcut 8 ani de pian, în școală), iubește clădirile vechi și mobila sculptată, se consideră un om norocos și iubit de Dumnezeu, și face cu mare dăruire meseria de judecător. Silvia Aciobăniței – ”domnișoara președinte”, cum îi spun colegii – conduce Tribunalul Neamț de pe 1 ianuarie 2014, după un mandat de aproape 7 ani de vicepreședinte.

Cred că m-a caracterizat funcția de vicepreședinte, eram un coechipier bun. Să fii președinte e greu și solicitant. Toată partea economică e o responsabilitate serioasă – sunt foarte mulți bani care se rulează pentru toate instanțele din județ. Pot să mă înscriu la concurs, dar nu mai vreau. Am ajuns într-o etapă a vieții mele în care contează mai mult familia. Nu sunt căsătorită, nu am copii, mi-a fost bine așa, dar cred că e timpul de acum”.

”O căciulă la «î» a făcut diferența, am scris «intreprindere»”

Silvia aciobanitei 01Silvia Aciobăniței s-a născut la Comănești, Bacău, acum 40 de ani, pe 1 martie. Mama ei este din Cernăuți și a venit pe lume în 1941, când părinții ei se refugiaseră în Austria.

Bunica avea niște povești, care m-au fascinat toată copilăria. Ca să poată pleca de sub ruși, s-a declarat de etnie germană și a ajuns într-o tabără de refugiați din Austria, într-un fel de cămin cultural. Acolo a născut-o pe mama, apoi s-a întors la Cernăuți, unde rămăsese casa, dar, trei ani mai târziu, în 1944, a plecat din nou în refugiu, definitiv. Părinții mei s-au cunoscut la Comănești, iar, în 1977, ne-am mutat la Piatra Neamț. Tata era șef de trust de construcții și a avut de ales între Iași și Piatra Neamț. Fiind iubitor de apă curată și de bătut pădurile, a ales orașul înconjurat de munți, iar vara ne ducea pe mine și pe fratele meu, pe un drum forestier vechi, 13 kilometri, până la mama, la Bisericani, unde era medic. Era un traseu superb. Am avut noroc de doi părinți care nu ne-au sufocat, am avut libertatea de a alege și de a cântări lucrurile. Am crescut cu cheia de gât, într-un bloc construit de trustul la care lucra tata, am stat la coadă la lapte și am trăit comunismul, așa cum îl percepeam noi la vârsta aceea. Nu sunt de acord cu cei care spun că nu aveau voie să-și manifeste credința în Dumnezeu. Eu nu am simțit asta. La noi acasă, Paștele era Paște și Crăciunul, Crăciun. Îmi amintesc că, de Înviere, se vedea, pe podul de la Orion, valul de lumini de la lumânările oamenilor”.

Cei 8 ani de pian, la școala de pe Peneș Curcanul, au ajutat-o pe Silvia Aciobăniței să se construiască frumos ca om, să-și educe răbdarea și să nu aibă emoții în public, la concertele cu sala plină. În plus, este ambidextră și se bucură că poate folosi cu multă îndemânare mâna stângă.

După doi ani de studiu la ”Rareș”, ”domnișoara” s-a transferat, la fel ca elevii din vreo 4 clase de ”economic”, la liceul de profil proaspăt înființat. Avea doar două opțiuni pentru facultate: medicină sau drept. La prima a renunțat din cauza mamei, care toată viața și-a tratat pacienții ca pe rudele ei apropiate, s-a încărcat cu problemele lor, a plâns lângă ei și s-a bucurat de câte ori convingea pe vreunul să se lase de fumat. Nu a judecat pe nimeni și i-a iubit pe toți. A fost o muncă de uzură și nu și-a încurajat niciodată copiii să o urmeze în carieră. Așa se face că fata a devenit judecătoare, iar băiatul profesor de filosofie și un excelent fotograf în timpul liber.

Drumul Silviei Aciobăniței spre justiție a început cu o înfrângere, care a făcut-o să-și pună întrebări. A picat la admitere la București, prima sub linie, cu o notă onorabilă (8,35), la o concurență de 17 pe loc. ”O căciulă la «î» a făcut diferența, am scris «intreprindere»”. Anul următor s-a orientat spre Iași, unde nu se dădea test grilă, ci un examen fluviu, prin care se urmăreau, mai cu seamă, exprimarea, coerența și frazarea. După 4 ani de învățat în biblioteca de la matematică, în care se ajungea prin sala pașilor pierduți, în 1998, a mai dat un examen și a obținut un post din cele 5 disponibile la Judecătoria Piatra Neamț.

A fost un examen care verifica foarte bine latura profesională. Acum oamenii sunt descalificați dacă nu știu cine a fost Voltaire. E bine să știi cine a fost Voltaire, dar nu se poate ca primul calificat după proba juridică să fie eliminat la testul de logică – cultură generală. S-a deschis un fel de cutie a Pandorei, de 2-3 ani de când s-a introdus acest examen”.

”Nu poți să pui roba pe tarabă, trebuie să ai decență!”

Silvia aciobanitei 03”Domnișoara președinte” nu se declară o persoană sociabilă. Are prieteni puțini, dar vechi, dinainte de a deveni judecător. Însă meseria, despre care spune că o definește total, n-a transformat-o nicidecum într-o femeie rigidă. Dimpotrivă. Iubește călătoriile în locurile pline de istorie, muzeele în aer liber – cum denumește Parisul sau Cernăuțiul mamei, pe care îl vizitează cu aceeași fascinație de fiecare dată. Trăiește bucuria fiecărei zile, îi este recunoscătoare lui Dumnezeu pentru fiecare fărâmă de viață și spune că oamenii n-ar trebui să aibă aroganța să-și închipuie că fac ceva de unii singuri, fără să fie vegheați, dirijați discret, de undeva, de sus. Îi place să audă, la slujbă, cum spune preotul ”cu credință și cu dragoste să vă apropiați”.

În schimb, devine ”arici” când e vorba despre profesie și despre reguli. Și este convinsă că primul om care trebuie să respecte roba este cel care o îmbracă: ”Nu poți să faci orice, trebuie să ai o conduită, un cod de onoare, o imagine bună. Nu poți să pui roba pe tarabă, trebuie să ai decență! Bunica mea a locuit lângă o asesoare populară de origine maghiară. Nu înțelegea bine limba română, dar condamna oameni și-i trimitea la pușcărie doar pe baza declarațiilor unor vecini. Era foarte mândră de ea și a ieșit la pensie din funcția de «judecător». Ce-a făcut comunismul, aruncând elitele la coș, a fost o mare prostie. Nașul meu de botez a stat 9 ani la Poarta Albă, condamnat tot de un astfel de «judecător». Când am văzut hotărârea de condamnare la închisoare corecțională, am avut un șoc. Era acuzat, pe baza declarațiilor a doi martori, că face parte dintr-o mișcare care se opune noii orânduiri socialiste. În 3 pagini, fără multă analiză, i s-a decis soarta. Avea 18 ani și a ieșit la 27, când s-a angajat muncitor necalificat, pentru că deja avea un «trecut». Abia când a împlinit 33 de ani, a reușit să intre la facultate, la seral, a făcut dreptul și a devenit consilier juridic. Culmea este că tatăl lui a fost un om dedicat socialismului, deci, dacă n-ar fi existat cele două mărturii, chiar ar fi putut avea un dosar foarte bun”.

”Din 7 în 7 ani, se schimbă ceva în viața mea”

Silvia aciobanitei 04Deși managementul nu este neapărat partea cea mai iubită a meseriei sale, Silvia Aciobăniței a reușit să mute Tribunalul la Aleho într-o zi și jumătate, iar Judecătoria vizavi de Poșta veche într-o zi și un sfert. Cu mobilă, fișete, dosare, arhivă, absolut tot. E adevărat, cu sprijinul jandarmilor și al deținuților din regim semideschis, care aveau drept de muncă. Și dreptul să se supere că lucrurile s-au întâmplat prea repede și n-au mai avut de lucru măcar o zi în plus, să li se scadă din pedeapsă. Tot în mandatul ”domnișoarei președinte” a început construcția Palatului de Justiție, într-un loc ales după criterii clare: să fie terenul liber, să nu trebuiască demolat nimic, iar oamenii să aibă la îndemână mijloace de transport în comun.

Profesional, mă simt un om realizat. Am avut un drum lin, ca și cum m-ar fi condus cineva. Am vorbit cu mulți miniștri, am cunoscut multă lume, am particpat la seminarii, am fost și în AMR până în 2000, când i-am predat ștafeta d-nei Baltag. Până acum, a fost frumos. Am observat că, din 7 în 7 ani, se schimbă ceva în viața mea. După 7 ani de magistratură, am promovat la tribunal, timp de aproape 7 ani am fost vicepreședinte, așa că, peste 7 ani, pot să cred că voi fi o femeie împlinită, cu familie și poate cu un copil. Am decis că e timpul pentru latura personală. Dumnezeu face minuni în viețile noastre. Nu sunt zgomotoase și nici spectaculoase, dar sunt prezente în lucrurile care contează și dau sens. Îmi place pilda aceea, cu 4 urme pe nisip, ale omului și ale lui Dumnezeu. Iar în momente de răscruce, omul se uită lângă pașii lui și nu mai vede nimic. Și atunci întreabă: «Unde ai fost, Doamne, când mi-era greu?» «Te purtam în brațe» – a venit răspunsul. Și eu chiar am simțit asta. Mama a plecat, anul acesta, pe 7 iulie (luna a șaptea) din cauza unui stop cardiac. Dar n-a plecat deodată, Dumnezeu a mai lăsat-o 5 zile să ne luăm rămas bun. Atunci am decis să mă întorc spre mine”.

Cristina MIRCEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.