Gabriela Baltag: „Noi, ca sistem, n-am scăpat în totalitate de justiția de tip sovietic”

gabriela BaltagCunoscută drept o „răzvrătită” care împarte dreptatea oamenilor de rând, dar se luptă cu nedreptatea din interiorul sistemului, Gabriela Baltag este, de fapt, o timidă, care trăiește exact ca orice om obișnuit.

Mamă a trei copii, gătește, face curățenie (n-a avut niciodată o menajeră), se împarte între serviciu, casă și drumurile la București cu trenul, și are momente când își dorește ca ușa pe care o închide vineri seara, când intră în casă, să nu se mai deschidă până luni dimineața.

Evident, nu prea are parte de atâta liniște, ci de o agitație continuă, sporită de problemele care, uneori, trebuie rezolvate în câteva minute.

„Am născut la câteva ore după repartiție”

Cel mai încărcat, dar și cel mai frumos an din viața Gabrielei Baltag a fost 1992-1993, când a terminat facultatea, s-a căsătorit, a primit repartiția de judecător la Piatra-Neamț și, după câteva ore, l-a adus pe lume pe Alexandru, primul ei copil. „Pe vremea aceea, repartiția se făcea în prezența unui reprezentant al Ministerului Justiției, care venea la facultate, și totul se întâmpla în cadru festiv. Eu am fost prima absolventă din an, am dat examenul de stat cu o săptămână mai devreme decât colegii mei, de teamă să nu nasc. S-a întrunit comisia special pentru mine. La repartiție, nu puteam să nu mă duc. Trebuia să înceapă la 10 dimineața, pe 6 iulie, dar doamna de la minister n-a putut ajunge și atunci s-a amânat pentru ora 16. Am plecat târziu din Iași și am ajuns acasă, la Tecuci, seara, iar la 4 dimineața am plecat la spital. La completarea fișei de internare, când am fost întrebată ce statut am, nici nu știam ce să răspund. Se chema că sunt angajată, dacă primisem repartiția de câteva ore? Alexandru s-a născut pe 7 a VII-a, Andrei pe 5 a V-a, amândoi la Tecuci, iar Anastasia pe 8 martie, la Piatra-Neamț. Am stat cinci zile în spital, eram la a treia cezariană, dar m-am simțit foarte bine și n-am avut niciun fel de complicație, însă soțul meu n-a avut acces în maternitate. A văzut-o pe Anastasia abia când am dus-o acasă și a fost o iubire fantastică între ei. Și acum o protejează exclusiv, iar ea, dacă vrea ceva special, știe că tata n-o refuză”.

Timpul a trecut, iar acum Alexandru, care are 22 de ani, a absolvit facultatea de istorie, pentru că a fost cu adevărat pasionat de domeniu și s-a visat cercetător pe un șantier arheologic, dar a trăit cea mai mare dezamăgire când și-a dat seama că șansele lui, în România de azi, sunt extrem de mici spre deloc. Și atunci s-a reorientat spre drept, nu fiindcă l-ar fi îndemnat părinții, ci pentru că-și dorește o profesie „normală”. La rândul lui, Andrei, care se pregătește pentru bacalaureat și pentru facultate, s-a hotărât să se ducă tot la drept, deși și el iubește istoria, dar nu se „încurcă” cu ea.

anastasia_recital_0078Anastasia, care are abia 14 ani, studiază pianul de când era mică, are un aer de epocă în rochiile ei special croite pentru recitaluri, dar nu și-a concretizat încă planurile de viitor. Oricum, la fel ca frații ei, vrea să se implice în cât mai multe lucruri.

Probabil copiii seamănă un pic și cu mine, eu am fost membră ASCOR în facultate și m-am simțit foarte bine în lumea lor. Acolo am legat prietenii care durează de 25 de ani. Aveam sediul într-o cămăruță la mansardă, vizavi de Mitropolie, joia discutam câte o evanghelie, iar în rest mergeam la căminele de bătrâni și aveam grijă de copii. M-am ocupat de un băiețel de 8-9 ani, din Flămânzi, care era la orfelinat. Îl scoteam în oraș și petreceam timp cu el. Când a auzit că mă căsătoresc, am simțit că e supărat. Pe umă, a fost mutat la alt centru și nu l-am mai văzut niciodată. Îl chema Costi”.

„Judecătorii au nevoie cel mai mult de Dumnezeu”

gabriela Baltag 2Apartenența la o asociație de studenți creștini a educat-o pe Gabriela Baltag într-un fel care i-a folosit toată cariera: „În profesia asta, în fiecare zi riști ca, dacă distrugi destinul unor oameni, să se întoarcă toate împotriva ta. Judecătorii au nevoie cel mai mult de Dumnezeu. Înainte de a intra în sală, ne facem cruce și spunem «Doamne ajută!». De fiecare dată, culegem emoțiile negative, pentru că la noi nu vin oameni fericiți. Și trebuie să fim conștienți de faptul că, dacă dezlegăm o speță, nu e doar persoana din fața noastră în joc, ci o mulțime de alte vieți din jurul ei. De fiecare dată, trebuie să alegem cea mai bună variantă. Dacă îmi reproșez ceva este că, la începuturi, eram cam rigidă și nu vedeam omul în întregul lui, cu emoțiile lui, cu sufletul lui și cu așteptările lui. Ori, în fond, legea fără spiritul ei, este ca o cunună de flori pe o bucată de tablă. Și cel mai greu pe lumea asta este de reparat sufletul omului. Trebuie să găsești un ac potrivit și o ață pe măsură. Noi, ca sistem, n-am scăpat în totalitate de justiția de tip sovietic. Nu e normal ca judecătorul și procurorul să intre în sală pe aceeași ușă, iar avocatul pe alta. Percepția este că judecătorul este mai aproape de partea acuzării, ceea ce este fals, însă ideal ar fi să existe un echilibru”.

Nu doar poziția pionilor principali în sala de judecată o preocupă pe Gabriela Baltag, din postura ei dublă, de judecător și de președinte al Asociației Magistraților din România, ci și justiția televizată, cu care nu este de acord – „Detest să văd un om încătușat plimbat prin fața camerelor” – și, mai ales, nedreptatea, care se întâmplă flagrant, chiar în „templul dreptății”, sala de ședință. Exemplele, pe cât sunt de stupide, pe atât sunt mai greu de înțeles de oamenii de rând. Pentru județul Neamț și particularitățile lui este elocventă aplicarea Legii 1/2000 pe Valea Muntelui în perioada 2009-2010, când era campanie electorală pentru alegerile prezidențiale. Oamenii, care n-au fost mulțumiți de modul cum li s-au rezolvat cererile de retrocedare, au făcut contestație la Judecătoria Bicaz, au obținut decizii favorabile, iar comisia județeană nu le-a atacat. Toate procesele care s-au judecat ulterior, pe spețe similare, au fost, însă, continuate la tribunal și oamenii au pierdut, pentru că, între timp, aceeași comisie județeană a devenit extrem de bătăioasă.

A fost o situație atât de nedreaptă, încât îți venea să strigi în motivarea hotărârilor. Am avut același sentiment cu legile lui Boc, care au răvășit totul în domeniul salarizării și al pensionării și au creat nedreptăți sociale majore. Atunci erau 4 complete de litigii de muncă la Tribunalul Neamț și toate au redat oamenilor drepturile pe care le pierduseră. La Curtea de Apel Bacău, hotărârile noastre, motivate pe 24 de pagini, au fost desființate în două fraze. Au fost legi de genocid! Îmi amintesc de o grefieră de la Târgu Neamț, care rămăsese fără 25% din venituri și era extraordinar de afectată. A venit la proces, iar la termenul următor a venit soțul, în calitate de moștenitor. Ea murise. Au fost adevărate drame și n-a răspuns nimeni pentru ele. În țara asta, raportul dintre omul simplu și autoritatea publică este extrem de dezechilibrat, iar datoria noastră este să readucem lucrurile la normalitate. Noi nu ne putem sesiza din oficiu, să acționăm în ansamblu și să facem curățenie generală. Noi dezlegăm doar ceea ce ajunge în fața noastră, însă ne încarcă nedreptatea sub toate formele ei”.

„Îi mulțumesc soțului meu că nu s-a străduit cu mine”

fratii Baltag
Frații Baltag

La aproape fiecare două fraze din povestea vieții ei, Gabriela Baltag și-a pomenit soțul – judecătorul Vasile Baltag, șeful Secției penale a Tribunalului Neamț. Nu doar că-i înțelege deplasările dese în țară sau în străinătate, dar o ajută în tot ce face și nu i-a repoșat niciodată nimic. Poate doar faptul că, uneori, la capătul unui drum lung, uită să-l sune să-i spună dacă a ajuns cu bine.

De la făcut cumpărăturile, administrat bugetul casei și avut grijă de copii, Vasile Baltag a făcut de toate în cei 23 de ani de căsnicie. Un singur lucru n-a vrut să facă, dar și pentru acesta soția lui îi este recunoscătoare: „Eu m-am format profesional în cei 10 ani, cât am fost la instanța de fond. Primeam coperțile dosarului și o cerere de chemare în judecată, iar din acel moment totul trebuie construit pas cu pas. La instanța de control, e mult mai simplu, pentru că ai deja dosarul făcut. Soțul meu îmi spunea cum să procedez într-o situație sau în alta. La un moment dat, am intrat pe ședința unei colege și trebuia să fac o încheiere de admitere în principiu. Abia deslușeam ce înseamnă; în fond, este o tehnică simplă, dar atunci mi se părea un capăt de lume. N-am știut s-o fac, nu înțelegeam. A venit mama în vizită la noi și eu eram amărâtă, i-a spus și ea să mă ajute și el n-a vrut, mi-a dat doar câteva indicații. Până la urmă, am făcut-o și îi mulțumesc soțului meu că nu s-a străduit cu mine, pentru că așa am învățat. În rest, discutăm despre orice, inclusiv în chestiuni legate de Asociația Magistraților, și el este umărul puternic din viața mea, fără de care nu aș fi ceea ce sunt”.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

4 COMENTARII

  1. O DOAMNA,PUTERNICA,CINSTITA SI CA IA SINT MAI PUTINII IN TARA NOASTRA.
    VA FELICIT PENTRU CARIERA SI SARBATORII FERICITE ALATURII DE CEI DRAGII.
    MA BUCUR FOARTE MULT CIND AUD SI EU CEVA POZITIV.
    ROMANII NU MAI AU INCREDERE NUMAI CORUPTII CARE SE GINDESC NUMAI LA AVERE.
    O ZI BUNA SI CU MULT RESPECT VERONA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.