Șederea Doamnei Elena Cuza la Piatra-Neamț, în cele două etape de „retragere” ale vieții sale, se leagă de două case, ambele situate pe strada Ștefan cel Mare.
Cea marcată cu o placă și, mai nou, semnalizată ca monument istoric, de la nr. 55, este mai cunoscută, însă doar pietrenilor de la o anumită vârstă încolo.
Despre cealaltă casă, situată la nr. 25, doar vecinii în vârstă știu că a fost construită de Elena Cuza.
În memoria colectivă a rămas drept „Casa Cuza”, locuința de la nr. 55, unde a fost în vizită Nicolae Iorga și unde Doamna a încetat din viață la 2 aprilie 1909.
Cum a ajuns Elena Doamna la Piatra-Neamț
Mamă adoptivă pentru cei doi copii pe care domnitorul i-a avut cu Maria Obrenovici, Elena Doamna s-a îngrijit de educația lor în străinătate, i-a însoțit, i-a iubit și a suferit cumplit la moartea lor prematură. În 1870, în încercarea de a găsi o oază de liniște pentru mariajul ei zbuciumat, a amenajat Conacul de la Ruginoasa, însă visul de a duce acolo o viață de familie liniștită s-a spulberat repede. Mai întâi, a fost îngenunchiată de moartea iubitului ei soț, căruia i-a fost fatală o călătorie la Heidelberg (1873), pentru ca, în 1888, Dumitru, fiul cel mic al domnitorului, să moară, la doar 25 de ani. Șirul nenorocirilor nu s-a încheiat, însă. Alexandru Cuza, fiul cel mare, s-a căsătorit cu Maria Moruzi, căreia i-a lăsat prin testament întreaga avere, inclusiv Palatul Ruginoasa. La scurt timp după căsătorie, în 1890, Alexandru moare, tot după o călătorie, iar moșia Ruginoasa ajunge în posesia Mariei Moruzi, care-și instalează acolo toată familia și, mai mult, se recăsătorește cu Ionel Brătianu, fiul celui care-l detronase pe Cuza. Evenimentul cântărește greu în decizia principesei de a părăsi Ruginoasa pentru totdeauna. După o scurtă ședere în străinătate, se hotărăște să cumpere pământ și să-și construiască o casă la Piatra-Neamț.
„Nu se cunoaște data exactă a terminării acestui imobil. Intuim că a fost construit între anii 1897-1899. Caracterizat de un stil arhitectural neo-clasic prin decorațiunile fațadelor, formei în plan și volumetria acoperișului, imobilul impresionează. Toate construcțiile locative urbane, ridicate în acea perioadă de oamenii cu stare, erau caracterizate de decorațiuni eclectice, preluate din arhitectura neo-clasică franceză, care aduceau un aer aristocratic și elegant atât exterioarelor, cât și interioarelor. Imobilul o reprezintă pe marea Doamnă și pare desprins dintr-o poveste. Volumetria simplă, îmbogățită de bosaje care marchează îmbinarea fațadelor, are cornișe late specifice arhitecturii vremii. Decorată fără ostentație, dispusă nu cu fața spre strada principală, ci spre aleea de acces, locuința demonstrează discreție și modestie. Îmbinarea dintre acoperiș și fațade este decorată cu muluri dispuse orizontal, iar golurile ferestrelor sunt marcate de ancadramente simple. Construcția a fost proiectată după modelul neo-clasic, simetric față de hall-ul principal, cu rol de intrare și salon pentru primirea oaspeților. Aici se socializa, se serveau dulcețuri și șerbet, iar primirile se programau cu multă grijă. Celelalte încăperi, cu destinația de de birou și dormitoare, erau dispuse perimetral față de hall. Amploarea înălțimii încăperilor era proporțională cu suprafața acestora. Hall-ul era luminat lateral și zenital de ferestrele intrării principale și diametral de fereastra biroului.
Dependințele, pentru treburile zilnice și slujitori erau dispuse în partea din spate a construcției. Bucătăria, cămara, camerele pentru slujitori erau necesare bunei organizări a vieții cotidiene” (descriere arhitecturală realizată de arh. Adina Panaitescu, reprodusă în cartea ”Principesa Elena Cuza la Piatra-Neamț”, de Mihaela-Cristina Verzea și Elena Cojocariu).
Un eveniment încă neelucidat pe deplin de istorici, dar care, cu siguranță, trebuie să fi avut legătură cu memoria domnitorului, o va determina pe Elena Cuza să doneze casa fratelui ei, Dimitrie Rosetti. Care, însă, n-o va păstra prea mult, mai ales că locuia în Iași, și va decide s-o vândă comerciantului Vasile S. Caludi, în septembrie 1902. În perioada interbelică, locuința, care primește numărul 33, ajunge în proprietatea Marthei Vorel, fiica lui Vasile Caludi și soția farmacistului Constantin Vorel. Astăzi, după cum spun vecinii, imobilul este în proprietatea unui romașcan, care l-a renovat și apoi a decis să-l închirieze.
Graffiti pe monumentul istoric
Hotărâtă să nu se mai întoarcă în țară, după un an și jumătate de ședere la Geneva, Elena Doamna îi mărturisește Henrietei Bacalu temerea că, dacă ar răzbi-o dorul, nu ar avea unde să stea la Piatra-Neamț. Așa a apărut oferta de a-i închiria imobilul de la nr. 55.
”O căsuță modestă, formată din două odăi și un antreu pe care se afla o altă odaie pentru camerista sa Germaine, adusă cu ea din Geneve. Casa era veselă, cu o grădiniță în față, pe care Doamna Elena o îngrijea singură. În fața ferestrelor se ridica, departe, frumosul munte Cozla, îmbătrânit și el sub povara brazilor… Mobilierul era tot atât de simplu ca și aspectul casei, căci Doamna Elena nu dorea să aibă decât ce era neapărat nevoie. El se compunea dintr-un pat, un dulap pentru haine, un scrin și un fotoliu pe care-i plăcea să stea și să asculte, în zilele de iarnă sau când era suferindă, lectura pe care i-o făcea camerista”. (Lucia Borș, op. cit. P. 251).
Din relatările vremii, extrase atât din corespondență, cât și din mărturiile celor care au cunoscut-o pe principesă rămân dovezi despre viața de sacrificiu pe care a dus-o Elena Doamna la Piatra-Neamț. A trăit extrem de modest, s-a mulțumit cu o rochie pe an și cu cheltuielile minime de zi cu zi, dar a dăruit peste 90% din tot ce avea, ca să ajute, în primul rând spitalul (situat, la vremea, aceea tot pe strada Ștefan cel Mare, unde, astăzi, este Fundația de Îngrijiri Comunitare), în curtea căruia se află și astăzi bustul ei, și apoi pe pacienții sărmani operați și pe fiecare membru al familiilor lor, până la cel mai „mititel”. În semn de recunoștință pentru toată activitatea ei caritabilă, numele Elenei Doamna a fost dat Școlii Generale nr. 4, începând cu ianuarie 1996.
Revenind la casa în care a locuit în ultimii ani de viață (1904-1909), descrierea cea mai reușită aparține aceleiași Adina Panaitescu: „Imobilul este de dimensiuni mai mici, dar este construit în același stil al caselor boierești urbane, cu elemente de decor neo-clasice. Ancadramentele ferestrelor și elementele verticale care marchează intersecția fațadelor, sunt simple, păstrând însă influența neo-clasică. Simplitatea acestor elemente este în contrast cu intrarea principală, care impresionează prin dimensiuni și decorații. Portalul în arc de cerc, dispus să marcheze intrarea principală, este impunător. Sculpturile în piatră, dispuse rotund în jurul intrării, tâmplăria, care se îmbină perfect cu forma ancadramentului, transmit eleganță și rafinament. Planul corpului principal este simetric, ca în toate casele tributare stilului neo-clasic. Hall-ul principal face, de asemenea, distribuția spre celelalte încăperi și dependințe. Dormitoarele și biroul sunt încăperi destinate doamnei. Un balcon, decorat cu sticlă și fier forjat, a fost construit pe fațada laterală spre grădină, loc pentru lectură și poveste. Corpul care se dezvoltă în spatele clădirii este dispus asimetric, fiind destinat dependințelor. Volumetria acoperișului și cornișele ample sunt caracteristice construcțiilor vremii”.
Astăzi, casa este locuită de două familii, fiecare având câte 3 camere și dependințe. În partea din față, unde erau dormitorul și biroul Doamnei, stă o femeie în vârstă, care ne-a spus că părinții ei au cumpărat locuința acum mai bine de 60 de ani: „Când ne-am mutat, nu mai era nimic aici, toate obiectele Elenei Cuza fuseseră duse la muzeu. Casa e solidă, cu ziduri groase, nu are nicio problemă. Doar acoperișul a trebuit schimbat și acum a ruginit din nou”.
Păcat că unii trecători nu-și ridică privirea până la placa de pe peretele dinspre stradă și se concentrează exclusiv pe tuburile de spray cu care au „decorat” zidurile. (Cristina MIRCEA)
