„Copiii din ziua de azi nu mai știu nimic în afară de telefon touch screen, tabletă, Facebook sau jocuri virtuale”… de câte ori se fac auzite critici de genul acesta? De câte ori nu se aud chiar din partea tinerilor, tineri care uită că, în urmă cu 10-15 ani, ei erau „copiii din ziua de azi” și la fel erau priviți de cei mai în vârstă? Este greu de înțeles de ce trebuie să existe mereu o luptă între generații și de ce, mai în toate cazurile, cei mici sunt blamați de cei mai mari. Nu întotdeauna excepțiile confirmă regula, ci, mai mult, demonstrează că regula ar putea fi greșită. O astfel de excepție o reprezintă copiii care merg la Șezătoarea de la Școala Populară de Arte și care învață ceea ce, poate, doar bunicii și străbunicii mai știau să facă – să țeasă la război, să coasă și să redescopere vechile tradiții românești, cele pe care nici generația de ieri și nici măcar cea de alaltăieri nu le mai știu.
* „Trebuie să ne perpetuăm moștenirea!”
* „Trebuie să ne perpetuăm moștenirea!”Mădălina Mariuțac, angajat al Centrului pentru Cultură „Carmen Saeculare” Neamț, a „bătut din poartă în poartă timp de 10 ani”, după cum singură povestește, în căutarea de artă populară, de produse veritabile, rămase moștenire de la vechile generații. După 10 ani de căutări, și-a dat seama că nu este suficient să aduni obiectele într-o colecție, mai ales că prea puțini mai merg acum la muzeu sau la expoziții. Și-a spus oful directorului Centrului pentru Cultură, Carmen Nastasă, și așa s-a născut cursul de artă populară de la Șezătoare. „Trebuie să ne perpetuăm moștenirea! Asta le spun mereu elevilor de aici. Le povestesc cât de pricepută era femeia din trecut, cum își cosea singură hainele, lenjeriile de pat, fețele de masă și tot ce mai trebuia într-o casă. Le spun cât era de deșteaptă țăranca și cum făcea ea totul într-o casă”, povestește Mădălina Mariuțac.
* Cursul, atractiv mai mult pentru băieți
La curs, vin acum trei băieți, colegi de clasă, dar numai doi dintre ei au vrut să povestească despre cum decurg două ore în care învață să-și descopere talentul și să reînvie tradiția străbunicilor. Au fost mai mulți copii la început, dar, din păcate, unii au renunțat. Nu pentru că nu și-ar fi dorit să învețe să țeasă la războiul dăruit de două bătrâne din Almaș, ci pentru că nu le-a mai permis programul de la școală ori pentru că mai sunt și părinți care consideră că e o pierdere de timp, că nu le-ar folosi în viață. Șerban, unul dintre băieții rămași la curs, le demonstrează contrariul: „Cred că ne ajută foarte mult dacă vrem să facem design sau să devenim arhitecți”.
Șerban are 11 ani și este fiul Mădălinei Mariuțac. Mai are un frate, mai mare, care nu-i împărtășește pasiunea pentru arta populară, ci s-a dedicat activităților sportive. „Avem pasiuni diferite. Și eu fac atletism, dar îmi place și aici. Prima dată am venit de dragul mamei, dar, după aia, mi-am dat seama că îmi place și am rămas. Eu i-am adus și pe ceilalți doi colegi și ne simțim foarte bine aici. Am făcut măști populare, mărțișoare, papioane, tot felul de decorațiuni și felicitări și, de când am primit războiul și tot ce mai trebuia la el, a devenit punctul de atracție”, povestește Șerban.
Rareș Tomescu a făcut de toate: baschet, atletism, șah, desen, engleză. „E frumos, deși e și obositor uneori. Aici îmi place, pentru că mă simt ca în recreație. Râdem, glumim, învățăm tot felul de lucruri frumoase și nici nu ne dăm seama când trec cele două ore”, spune el.
* De la jocurile pe calculator, la războiul de țesut
Pentru că sunt băieți, i-am întrebat cum îi privesc colegii de clasă când povestesc că ei vin la Școala Populară de Arte, ca să țeasă și să coasă, în timp ce alții au jocuri virtuale cu roboți sau mașini. „Avem și noi jocuri. Cred că e bine să faci mai multe lucruri și să înveți mai multe. Iar aici e interesant. Și lor li se pare la fel când le povestim, dar nu i-am convins încă să vină și să învețe și ei”, adaugă Rareș.
Cusutul le-a dat cele mai mari bătăi de cap celor trei băieți, după cum povestește Mădălina. Se poate ca acesta să fie și motivul pentru care au întârziat cu expoziția de măști cusute de ei – sunt neterminate, dar promit că anul acesta vor recupera. Au participat, în schimb, la Târgul de Mărțișor și la cel de Moș Nicolae din 2015. Ambii băieți încep să râdă când povestesc despre prima participare la târg. „Noi aveam mărțișoare, dar, când am văzut ce lucruri frumoase și muncite aveau ceilalți copii, cum erau icoanele pictate pe sticlă, ne-a fost rușine și-am zis că trebuia să facem și noi ceva mai bun”, își amintește Rareș.
Șerban îl completează râzând: „Dar noi am vândut cel mai bine, pentru că aveam mărțișoare. Noi am mers mai mult în joacă și era Târg de Mărțișor, așa că asta am dus. Erau atunci și două fete în grupul nostru și, la final, când au văzut cât de mult am vândut, au zis că erau să facă «bum». A fost frumos până la urmă, chiar dacă ne-am simțit noi cam prost la început”.
După fiecare ședință, copiii se duc acasă cu un obiect creat. „Am vrut să-i fac să se bucure de fiecare oră de lucru. Acum chiar mă sună părinții și mă întreabă cu ce surpriză vor veni acasă. Mai mult chiar, după ce au venit la noi, la Șezătoare, am mămici care vor să vină și ele, să învețe să țeasă la război, pentru că vor să-și amintească de cum țesea bunica la țară, în serile de iarnă”, povestește Mădălina Mariuțac.
* „Coase-ți ia!” la Șezătoare
În urmă cu mai bine de un an, câteva orășence din Piatra Neamț au început să caute pe internet informații despre cum să-și coasă o ie. Și așa au găsit un grup de pe Facebook, unde au aflat că ia tradițională este subiect de interes pentru câteva mii de români. „Discutând pe grup și încercând să aflăm cât mai multe informații, am început să ne cunoaștem între noi. Atunci a venit ideea uneia dintre doamne, să ne și întâlnim. Am pornit cu puțină încredere, spunând că e suficient să ne adunăm și două persoane, dar, când am văzut că ne-am prezentat cinci la întâlnire și că aceleași cinci am continuat să ne vedem de câteva ori, am înțeles că putem organiza și-o șezătoare, dar nu aveam un loc potrivit”, își amintește Isabela Jbanca, una dintre tinerele care a avut ambiția de a-și coase propria ie, așa cum o avea pe cea primită moștenire de familie.
* La Șezătoare se coase ia tradițională, nu cea artizanală
Au ajuns tot la Carmen Nastasă, directorul Centrului pentru Cultură, care le-a oferit aceeași sală unde învață și băieții să țeasă la război – Șezătoarea. „Astfel de șezători s-au organizat la nivel național, ca urmare a grupului de pe Facebook, dar a noastră putem spune că a ajuns a doua, ca valoare, după cea din București. Cred că a ajutat mult faptul că suntem în Școala Populară de Arte și nu în vreo cafenea. Așa am inspirat încredere și, dacă în urmă cu un an, erau cinci, acum sunt 20. Ne întâlnim miercurea, de la ora 17, și, nu de puține ori, vedem cum se deschide ușa și câte o doamnă ne întreabă timid «Aici se coase ia?». Și așa mărim șezătoarea, de am mai format o grupă. La început, media de vârstă era de 30 de ani, acum avem și doamne pensionare, care au probleme cu vederea din cauza vârstei, dar care au ambiția de a învăța să-și coase ia și cred că sunt de admirat”, spune Isabela Jbanca.
Profesorul lor virtual este arhitectul bucureștean Ioana Corduneanu, cea care a pornit mișcarea virtuală de reînviere a iei tradiționale: „Menținem ia clasică, nu pe cea artizanală. Respectăm cusăturile vechi așa cum trebuie. Mulțumită Ioanei și regretatei doamne Elena Niță Ibrian, avem 14 planșe cu ii specifice județului Neamț. Doamna Ibrian le-a adunat, doar că erau multe modele din perioada interbelică, de exemplu, care nu respectau regula de aur – cusătura de pe altiță nu se repetă nicăieri, iar Ioana Corduneanu le-a redat modelul inițial”.
Într-un an de zile, cursantele au reușit să finalizeze cinci ii veritabile și speră ca, în vară, să poată face propria expoziție, pentru a le arăta și altora că tradiția poate fi scoasă la lumină și că totul se învață, dacă există voință și pasiune. În grup, se găsesc și medici, psihologi, contabili, dar, indiferent de profesie, la Șezătoare toată lumea e pasionată de același lucru – reînvierea tradiției: „Acum a devenit o șezătoare adevărată, pentru că o doamnă cântă, alta spune o poezie sau o poveste, o alta ne servește cu prăjituri și așa ajungem să ne și cunoaștem și să refacem atmosfera șezătorilor de altădată”.
Șezătoarea de la „Carmen Saeculare” găzduiește persoane și vârste diferite, dar „lupta dintre generații” dispare la ușa Centrului. Rămâne doar aceeași dorință – să redescopere tradițiile și să le ducă mai departe.
Andreea AMARIEI
