De o lună de zile, la 8 punct, este la sediul Poliției Neamț, unde face practică. Poartă uniforma cu mândrie și cu respect, trădat de felul în care-și așează cascheta, peste părul strâns în coadă. Are, ca toți studenții de la Academia de Poliție, un tutore, pe care-l întreabă, la fiecare pas, ce trebuie să facă, și căruia nu-i iese din cuvânt. Practic, e un copil – împlinește 20 de ani pe 6 martie, dar deja se vede în ea ofițerul de poliție, serios și responsabil.
Ca mai toate fetele care n-au crescut în familii „militare”, Diana Rusu nu știe de unde i-a venit ideea să se facă polițistă. Pur și simplu și-a dorit „dintotdeauna”. Iar mama – contabilă și tata – șofer au susținut-o încă din liceu, când s-a hotărât ferm că vrea să dea admitere la academie.
„Eu nu m-am dus să încerc, m-am dus să intru. De asta am ales să mă transfer, la începutul clasei a XII-a, de la matematică-informatică, la științe sociale, în cadrul aceluiași colegiu. Am vrut să studiez mai serios gramatica și istoria”.
Dacă acasă a găsit susținere – deși știa că, dincolo de deschiderea din ultimii ani, poliția a rămas, încă, o lume a bărbaților, un pic mai dură-, mai toți cei din jur au încercat s-o descurajeze. Cunoștințele, colegii de la „Petru Rareș”, unii dintre prieteni i-au povestit, din auzite, cât este de greu la admitere, apoi facultatea în sine și regimul închis, strict, cu reguli de neîncălcat.
„E adevărat, în clasa a XI-a încă mai aveam ezitări și mă întrebam dacă e bine ce vreau să fac. Imediat ce m-am hotărât, mi-am propus ca eu să nu fiu un candidat care să intre după ce dă examen doi- trei ani la rând, cum se spune că se întâmplă «de regulă». Și am fost excepția! Cu emoții la proba de rezistență, unde am trecut la limită, când a sunat clopoțelul, dar am trecut”.
Prima zi la academie a fost cu lacrimi pentru toate fetele din cameră. Diana n-a plâns! A făcut 8 ani de handbal, cu antrenamente, cu deplasări și cantonamente, s-a obișnuit de mică să se despartă de părinți și de casă și… n-a plâns. Și-a așezat lucrurile în fișet și în lada patului, unde a mai prins un pic de loc, a făcut „inventarul” și a constatat că are colege de peste tot, de la Sălaj la Botoșani și de la Craiova la Bihor. Pe urmă a înțeles că în camera de 8 locuri nu mai e nimeni din Neamț, ca să nu se „facă bisericuțe”. S-a împrietenit repede cu toate colegele ei, cu care petrece 24 de ore din 24, după același program, dar se mai și ceartă cu ele, de la tot felul de fleacuri de la care se ceartă fetele. Însă i-a plăcut că a găsit acolo „în general, oameni frumoși”. Cât despre program, este strict și începe dimineața la 6, cu făcutul sectoarelor. Fiecare are aceeași porțiune de curățat în fiecare zi și toată lumea se străduiește să păstreze, ca să nu fie mult de muncit în ziua următoare. De la 7 la 7.45 e masa de dimineață, apoi toată lumea iese pe platou, unde lunea se defilează, iar marțea și joia se intonează imnul. De la 8 la 13.30 sunt cursuri, 3 la număr, iar după-amiaza este „liberă” pentru studiu. În oraș, se poate ieși o singură zi pe săptămână (Diana are voie joi), dar și în week-end, de la 14.30 la 21.30. Cei care au medii peste 8,50 după primul semestru, capătă un pic de libertate în plus. Și au timp mai mult să cutreiere parcurile, mall-urile și cluburile, dar și să meargă la un film bun sau la o piesă de teatru.
Cât despre practică, în anul I nu există specializare și toată lumea merge la „Ordine Publică”. În schimb, studenții au putut să-și aleagă județul și mai toți au vrut acasă.
„Trebuie să ne adaptăm la programul tutorelui. Eu, de exemplu, îl ajut la documente și la analize, și merg în teren, la acțiuni. Deja îmi place foarte mult. La începutul anului II, ne alegem specializarea, în funcție de medie, și atunci vom face practica în domeniu. Mi-ar plăcea munca de judiciar, deși cred că este cea mai grea. Încă nu m-am hotărât”.
Dianei îi place viața la academie, începând cu programul și terminând cu faptul că școala are mult teren – „Fac un kilometru de la cămin până la poartă” -, iar înăuntru e ca un mic oraș, cu parc, alei, biserică, „numai magazin nu este”. Iar faima de „școală serioasă” se menține peste ani și datorită admiterii, care este, într-adevăr, selectivă la „sânge”, și datorită studiului din cei 3 ani. „Este greu, pentru că e foarte mult de învățat. La admitere, ai câte o carte la fiecare examen, după ce începi primul semestru ai câte o carte la fiecare materie. Însă este și un mare avantaj pentru societatea în care trăim, pentru că nu sunt mulți tineri care să aibă un serviciu stabil la 22 de ani, cât voi avea eu când voi absolvi”.
Antrenorul – omul special, cu rol „imens”
Singură la părinți, Diana a avut tot felul de pasiuni pe care le-a încercat încă din copilărie. A făcut și volei, și dans, și înot, și pictură, și șah. S-a oprit, însă, la handbal, după ce-a descoperit că este sportul care o reprezintă și o ajută să învețe foarte multe lucruri. Și, vreme de 8 ani, a mers constant la antrenamente, la Liceul cu Program Sportiv. A vrut chiar să opteze pentru LPS, după ce-a absolvit 8 clase la Școala „Daniela Cuciuc”, dar și-a ascultat părinții și s-a dus la Colegiul „Petru Rareș”. N-a renunțat, însă, nicio clipă la handbal, deși echipa de la Piatra Neamț n-a făcut mare performanță, dar a tratat fiecare meci cu maximă seriozitate, astfel că semifinalele de la Brăila au fost, în ochii ei, de nivelul unui campionat extrem de important. Și, în afară de părinții cu care a avut întotdeauna o relație apropiată, ca între prietenii care se cunosc atât de bine încât se înțeleg din priviri, iar ei au știut întotdeauna cum s-o îndrume ca să facă alegerile corecte, antrenorul Constantin Rusu a avut un rol covârșitor în formarea ei.
„A fost pentru mine și mamă, și tată, și un foarte drag și bun prieten. Sunt singura din toată echipa care n-a renunțat la handbal nici acum. Continuu și la academie, iar el este tare mândru de asta. Vorbim la telefon și, de câte ori vin acasă, îl caut ori la școală, ori la ziar. Îi datorez foarte mult din ceea ce sunt acum. Handbalul și antrenorul m-au făcut un om disciplinat, care să știe să respecte regulile, să muncească pentru fiecare rezultat, chiar dacă altora li se pare neînsemnat, și să știe să împartă bucuria cu ceilalți din echipă. Sunt lucruri foarte importante, pe care, dacă le înveți atunci când trebuie – și cu cât mai repede cu atât mai bine -, îți folosesc toată viața. Când a aflat că am intrat la academie, dl. Rusu s-a bucurat atât de tare, de parcă ar fi fost victoria lui personală. Și, într-un fel, a și fost! Este un om extraordinar, care va avea mereu un loc special în sufletul meu”.
Handbalul nu este singurul sport pe care Diana îl face cu pasiune. Merge constant la sală sau aleargă, pentru că ani de zile s-a învățat să-și împartă timpul între studiu și mișcare și a constatat că ambele funcționează mai bine în „echipă” decât separat. A preferat să renunțe, din când în când, la programul de lectură, ca să poată face sport în continuare. Iar de când a venit acasă, în practică, apucă să se mai vadă și cu prietenii „de la Piatra Neamț” cu care n-a mai ieșit la un suc de anul trecut. Și să-l răsfețe pe Dixy, bichonul familiei, care a împlinit deja 10 ani. „Când m-a văzut, a avut tot felul de reacții. A plâns, s-a bucurat, a țipat, a sărit pe mine. Am crescut împreună. Doar dormim separat, el are nevoie de un somn liniștit și doarme cu mama. Eu mă fâțâi și mă sucesc toată noaptea. E singurul lucru pe care încă n-am reușit să-l educ”.
Cristina MIRCEA
Mesagerul Bacău Peste 530 de șoferi vitezomani amendați și 22 de permise reținute de polițiștii din Bacău, într-o săptămână 
ZCH Ministerul Apărării Naționale comunică: Țintă aeriană detectată la nord de Roman. RO-Alert transmis în cinci județe din Moldova 
NewsEdge Ilie Vlaicu, președintele ARA, la ExpoApa 2026: „România traversează o criză hidrologică cu efecte grave”. Râurile au scăzut dramatic, iar dezvoltarea infrastructurii bate pasul pe loc 
BusinessEdge Societățile de investiții imobiliare promit dividende stabile și lichiditate rapidă. De ce ezită România să adopte modelul REIT 
Un comentariu
Diana este exemplul care dovedeste inca o data, cit de mult contribuie in evolutia unui copil, puterea dascalului care reuseste sa-l faca sa iubeasca munca si chiar sa urmeze o profesie legata de activitatea sportiva.
Ma bucur mult si sper sa auzim totdeauna aceleasi lucruri frumoase despre fostii nostri elevi.
Mult succes Diana !