Despre Sf. Mare Mucenic Gheorghe și tradiții creștine legate de această mare sărbătoare

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creștină. A trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian, secolele III-IV d.H. Sf. Gheorghe a fost executat împreună cu soția, la ordinul lui Dioclețian, deoarece nu a renunțat la iubirea sa pentru Hristos. Loviturile cu sulița, lespezile de piatră așezate pe piept, trasul pe roată, groapa cu var, încălțămintea cu cuie, băutura otrăvită, bătaia cu vâna de bou și toate celelalte torturi nu au reușit să-l facă să renunțe la credința sa. În fiecare noapte, trupul său era vindecat de Hristos, iar a doua zi era din nou distrus de torționari. Martorii suferințelor Sfântului Gheorghe, uimiți de puterea sa de a rezista la durere, au renunțat la credința în zeități păgâne, îmbrățișând creștinismul. Unul dintre colegii de temniță a murit. Atunci, Sf. Gheorghe l-a atins și acesta a înviat. În acest fel, a convins-o chiar pe împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, să se creștineze.

Un alt miracol a realizat sfântul atunci când Magnențiu a cerut semn, ca să învie pe un mort din cei ce erau îngropați, din mormintele ce erau acolo. Sf. Mc. Gheorghe s-a rugat Mântuitorului deasupra mormântului și a înviat mortul, care s-a închinat sfântului și a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Împăratul l-a întrebat pe cel înviat cine este și când a murit. Acela a răspuns că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos cu mai bine de trei sute de ani. Și fusese unul dintre osândiții la moarte, pentru nelegiuirile pe care le făcuse în timpul vieții.

Întrucât Sf. Gheorghe a respins oferta împăratului de a-i acorda înalte onoruri în schimbul renunțării la creștinism, Dioclețian a ordonat execuția, prin decapitare, a Sf. Gheorghe și a soției sale.

Tradiții

Anul acesta, Sf. Gheorghe este prăznuit înainte cu o zi de Florii, de Sâmbăta lui Lazăr, suprapunând obiceiuri, cutume, ritualuri ce trebuie luate în seamă. Dincolo de semnificațiile magice sau inițiatice, acestea sunt momente individuale sau colective ceremonioase, care deschid porțile timpului și spațiului, făcând posibilă comunicarea cu lumea divină. Cerurile se deschid până după „Rusalii”, se aprind focuri ritualice – proiecții simbolice ale soarelui – („Focurile de Joimari”, „Focul Viu, aprins la stână de Sângiorz”), iar oamenii de altădată trăiau cu intensitate timpul festiv, alături de spiritele moșilor de neam. Era vremea în care oamenii spuneau „povești încheiate”, neștiute și nepovestite, protejându-și, astfel, gospodăria, prin puterea magică a cuvântului.

Sf. Gheorghe („Sân-Giorgiul”, „Sângiorzul”) apare în calendarul popular al românilor drept „înverzitorul naturii și semănătorul tuturor semințelor”, protector al cirezilor și turmelor. În imaginarul oamenilor satelor noastre, „Sân-Giorgiul” – alături de „Sâmedru” – este „primul străjer al timpului”, cel care deschide „Anul Nou Pastoral, împărțindu-l totodată în două anotimpuri. Se povestește că, în vremuri de demult, cei doi sfinți umblau pe pământ, iar oamenii îi vedeau mergând călare și rânduind timpul”.